Nicolae Comănescu, un simplu auto-portret al sincerității umane

Nicolae Comănescu, alături de portretele sale

Deschiderea expoziției „Auto-Portret” de la Castelul Lahovary a realizat un număr record de lucrări: peste 200 de portrete, întâlniri pe care artistul le-a avut cu diferite cunoștințe, dar și cu persoane întâlnite prin intermediul unor invitații cu efect domino. În interiorul expoziției, Comănescu a optat pentru o reprezentare abstractizată a persoanelor portretizate, cu o desprindere radicală de trecutul lui artistic populat cu elemente figurative și inserții textuale. Iar acest lucru ar putea părea mai greu de digerat la o primă vedere, mai ales pentru susținătorii lui Comănescu, care favorizează mediul picturii, așa cum este de exemplu colecționarul Daniel Ștefănaică, care păstrează zeci de lucrări semnate de artist și care aparțin valului  2000 în arta românească.

Totuși, câteva întrebări apar în urma expoziției curatoriate de Charles Moore alături de Elena Est. De ce artistul Comănescu a ales să se desprindă de domeniul picturii cu elemente figurativiste? Ce l-a determinat să urmeze direcția opusă? Și cum lumea artei autohtone se va adapta schimbării? Răspunsul la aceste întrebări nu îl putem cunoaște decât printr-o discuție directă cu artistul Nicolae Comănescu, pe care l-am surprins în castel, „pictând” un nou portret. A reieșit un interviu — cred eu — spumos, plin de umor și sinceritate.

Mihnea Popescu: Având în vedere interesul major pe care l-a suscitat vernisajul expoziției „Autoportret” de la Castelul Alexandru Lahovary, cum ai simțit succesul acestei expoziții?

Nicolae Comănescu: În primul rând, eu nu judec o expoziție în funcție de succesul sau insuccesul acesteia. Nu știu care ar fi definiția „succesului” în acest caz. Am avut, într-adevăr, parte de multă atenție din partea vizitatorilor și deopotrivă a colecționarilor de-a lungul anilor, însă în procesul de preparare a unei expoziții nu mă gândesc niciodată în termeni de succes. Dacă însă ne-am referi la numărul de vizitatori prezenți, am putea spune că au fost în jur de 200–300 de persoane, ceea ce ar conferi un sens termenului pe care l-ai tot menționat.

Mihnea: Și atunci, ai considera că vizitatorii care ți-au călcat pragul expoziției și-au îndreptat admirația mai mult spre tine ca artist sau au atribuit succesul — căci iarăși sunt nevoit să repet acest termen — doar acestui set de autoportrete panotate?

Nicolae Comănescu: În general, modul în care percepe lumea succesul meu ori al expoziției mele în cauză este unul destul de complex. Ca să mă fac mai înțeles, are legătură cu ce lucrez, dar nu are legătură cu ce lucrez. Poate nu sunt oameni cărora le plac tablourile mele, dar mă știu de pictor „de succes”.

Mihnea: Adevărul este că, de-a lungul carierei de artist, ai abordat mai multe stiluri de pictură, inspirate din realismul contemporan cu elemente stilistice și cromatice prelucrate din neoexpresionismul german și până la această nouă modalitate de exprimare artistică de abstractizare a formelor și liniilor prezente în cele peste 200 de portrete expuse. A ajutat această trecere prin diferite stiluri de pictură la o recunoaștere mai largă a lucrărilor tale?

Nicolae Comănescu: Da, asta recunosc. Recunosc că am avut o perioadă în care m-am identificat cu neoexpresionismul german, ce mi-a și format o parte din exprimarea mea artistică. Ca să fiu mai clar, sunt conștient că în formarea mea ca pictor am avut și ca puncte de referință două importante nume din istoria artei: Ion Țuculescu și Martin Kippenberger. Este complicat să spun dacă această diversitate a avut un impact major în popularizarea lucrărilor mele, dar nu aș exclude ca oamenii să fi fost atrași și de aceste subtile referințe culturale pe care le-am integrat.

Mihnea: Interesantă această referință la adresa maestrului Ion Țuculescu. Este și pentru mine o surpriză faptul că pictorul Țuculescu a jucat un rol în lucrările tale. Sunt însă curios, care perioadă din arta lui Ion Țuculescu te-a inspirat cel mai mult; cea a peisajelor și portretelor rustice de la începutul carierei sale sau cea modernistă, în care s-a desprins total de ceea ce denumim noi, în mod generic, cei din sfera criticii de artă, de canoanele tradiționale ale artei?

Nicolae Comănescu: Mai degrabă, m-am axat pe perioada modernă a artistului Țuculescu în lucrările mele. Iar motivul din spatele acestei decizii are legătură cu tipul de pensulație pe care îl utiliza în lucrările sale, o pensulație care a pornit de la un expresionism clasic și s-a îndreptat către un expresionism propriu. Aș putea să o spun chiar cu admirație că Ion Țuculescu a fost un model pentru mine în explorarea expresionismului german cu care m-am tot intersectat, în special în seriile mele de lucrări din perioada anilor 2000–2010.

Mihnea: Dacă tot ai menționat și de perioada anilor 2000, exprimată printr-o paletă cromatică stridentă a neoexpresionismului german, gândul mă duce la una dintre lucrările celebre ale tale, „2004 Roumanie.exe”, expusă de curând la Mița Biciclista, în care se poate observa că este blurată clădirea Parlamentului Românei. Ai ales acest artificiu vizual într-un mod deliberat pentru a combate folosirea ilegitimă a puterii și a cenzurii de către decidenții politici, culmea dintr-un spațiu care în mod normal ar trebui să simbolizeze unul dintre mecanismele principale de funcționare ale democrației în România? Sau am divagat de la subiect?

Nicolae Comănescu: Ai și divagat puțin, dar ai și dreptate în același timp. Când am făcut acea pictură, am creat o serie de lucrări aproape identice chiar dacă unele dintre ele nu s-au mai păstrat în timp. În principiu, am pornit de la un efect al unui joc din acele timpuri, în care personajul fugărit, odată ce era prins, declanșa, un câmp vizual, un fel de mozaic care nu dispărea până când nu plăteai, deși jocul continua să ruleze. Nu mai țin minte ce joc era, însă ce am observat eu la acel moment este că în cazul în care mijlocul imaginii este obturat, ești stăpânit de o dorință și mai mare să vezi obiectul cenzurat și să ai acces la toate posibilitățile de interpretare. Și este posibil ca fără această grilă care joacă și drept element ce învăluie în mister tabloul și te determină să descoperi ce se află „sub spatele cortinei”, ca într-o dorință pavloviană, vei ajunge să nu ai aceeași dorință arzătoare să descifrezi lucrarea respectivă.

Mihnea: Aș putea menționa și eu că efectul de blurare al imaginii funcționează ca un fel de „perdea de fum” suficient de vizibilă cât să îl determine pe privitor să își îndrepte atenția asupra lucrării, dar totodată suficient de închisă cât să ascundă esența lucrării. Însă, dacă este să ne întoarcem la tablourile expuse în prezent față de lucrările amintite din trecutul artistic, aș observa totuși o anumită ruptură, destul de radicală față de cum erau recunoscute tablourile comănesciene: o îmbinare curajoasă și inovatoare între realismul contemporan românesc al anilor 90–2000 cu expresiile cromatice ale neoexpresionismului german. Cum de ți-a venit ideea acestor portrete?

N.C.: În primul rând, eu sunt tot timpul învinuit că am prea multe stiluri și că le schimb prea des între ele. Total greșit! Eu consider că fac exact aceleași lucruri încă din 1997 sau urmăresc aceleași 5–7 filoane care pot fi identificate destul de facil. Eu cred că fac relativ aceleași lucruri. La prima vedere, pare că am multe stiluri, dar dacă ai urmări cu puțină răbdare și ți-ai dezvolta „o a doua vedere”, pare că se reduc stilurile și de fapt este o evoluție în urmărirea unui lucru. Doi la mână, nu știu dacă durează până îmi vine o idee, din cauză că de vreo 30 de ani de când lucrez, lucrurile evoluează din una în alta și ajung să nu mai țin minte nici măcar prima mea lucrare. Și astfel, ajung să nu mai am nicio idee clară de la care să pornesc. Iar ca să rezum tot ceea ce am spus mai sus, în mintea mea s-au compilat câteva proiecte mai vechi cu niște drumuri noi. Nu este nicio noutate că eu folosesc de 5–6 ani haine sau alte materiale textile în interpretările mele artistice. Iar peste plăcile de lemn sau piesele de mobilier pe care așez materialele textile, lucrez cu pictură mai mult de linie. La fel am făcut și în ultimele 3–4 expoziții solo și de grup.

Unul dintre portretele lui Nicolae Comănescu, surprins în timpul lucrului

Mihnea: Ai menționat în câteva interviuri anterioare că aceste portrete sunt practic ca niște ecografii, am putea spune că ar semnifica câteva analize detaliate ale sentimentelor și emoțiilor proprii, dar și ale fiecărei persoane reprezentate cu care te-ai întâlnit întâlnit de-a lungul vieții. Cum percepi din perspectiva ta profunzimea emoțională a acestor opere?

N.C.: Tot timpul am o profunzime emoțională. Tot timpul am o zbârnâială. Dacă un singur portret nu ar fi avut o zbârnâială anume, nu le făceam. Mai în glumă sau mai în serios, aș fi preferat să scap de această profunzime și să mă duc în imobiliare și să fac bani, dar nu pot. Nu pot să scap de profunzime! Asta este menirea mea. Acesta sunt eu!

Mihnea: Acesta este și scopul artistului în fapt. Să reprezinte realitatea și tot ceea ce îl înconjoară prin prisma unui set întreg de sentimente și emoții puternice. Pentru că, în realitate, artistul nu este nimeni altcineva decât „un nebun cu suflet”. Iar nebunia sa construiește o lume diferită, distinctă care îl atrage pe privitor în dimensiunea sa.

N.C.: Așa este! Însă țin cont de faptul că există oameni pe lume nefamiliarizați cu arta și cu ideea de creație, dar care totodată pot fi familiarizați cu suferința, familiarizați cu bucuria sau sunt oameni familiarizați cu urmărirea unor lucruri pe care nici ei nu le înțeleg. Toată viața lor vor să fie fericiți, vor să fie împliniți, vor să meargă pe stradă și să vadă cu adevărat natura și să înțeleagă într-un mod mai simplist relațiile între oameni. Iar artistul are

Iar artistul are o capacitate anume de a vedea și înțelege lumea, sau mai precis are o adaptabilitate mai sporită la traumă, fiind dispus să sufere mai mult sau să se bucure mai mult în funcție de emoțiile și stările sale puternice. Pe lângă acest fapt, se adaugă și sacrificiul creației de a petrece inclusiv sâmbetele și duminicile timp de 12 ore în atelier pentru a termina o lucrare. Și să nu excludem și alte boli din ecuație, care ne-ar potența actul de creație. Ia-o ca pe o glumă, bineînțeles!

Mihnea: Ar fi aceste portrete, în fapt, și o încercare a ta ca artist de a te întoarce, sub o altă formă, ce-i drept, la o expresie sinceră și pură a trăirilor artistice?

N.C.: Portretele acestea reprezintă, în fapt, înregistrarea unor relații umane, unor momente în timp pur și simplu. Ele semnifică și o încercare de definire și de rememorare ale acestui mic buchet de sentimente și de emoții, trăiri, de asemenea reprezentând și o capsulare a mai multor lucruri din trecut înspre viitor. Consider că prin aceste lucrări construiesc o capsulă unde înghesui niște relații, niște păreri, niște reacții omenești.

Câteva dintre portretele expuse în cadrul expoziției „Auto-Portret”

Mihnea: În ce măsură participarea în cadrul grupului Rostopasca a influențat dezvoltarea acestor portrete?

N.C.: Cu siguranță că a existat o influență asupra portretelor mele faptul că am participat la grupul Rostopasca. Până la urmă, acest grup a reprezentat o parte din viața mea și locul unde mi-am oferit cea mai mare energie și unde am învățat ce este curajul, sau mai bine spus asumarea în artă. Până să fiu parte din Rostopasca, nu eram conștient că am curaj sau nu înțelegeam ce este curajul ori cum se manifestă această calitate în actul de creație. Dar, ca să fiu sincer cu tine, nici până astăzi nu sunt conștient de dimensiunea curajului meu.

Mihnea: Dacă îmi permiți, chiar aș vrea să te contrazic în acest caz. Stilul de abstractizare al formelor, care descompune figurile umane asemenea unor momente fragmentare ale memoriei, este într-adevăr un pas destul de curajos, un act de bravare, aș putea spune. Pentru că nu este atât de simplu să îți asumi această evoluție artistică de la tablourile de inspirație neo-expresionistă, care integrau o interpretare realistă a vieții cotidiene, până la estetica actuală a vernisajului. Vei rămâne cantonat în acest moment pe această direcție artistică? Sau este doar un moment de desfrânare al creativității?

N.C.: Sunt convins că nu voi rămâne blocat doar pe această direcție. Tot timpul evoluez într-o direcție sau alta. Deja am în germene vreo 3–4 direcții stilistice pe care le voi explora. Nu voi rămâne sub nicio formă cantonat pe acest stil, pentru că nici dacă vreau nu pot. Mi s-a mai spus că mi-ar face bine la vânzări dacă aș rămâne cantonat într-un „orizont de așteptare”, și probabil doctorii la care am fost până acum nu sunt suficienți de buni, ca să o spunem așa, nu reușesc să fac același lucru de fiecare dată. După terminarea unei lucrări sau al unui set de tablouri, simt nevoia să migrez spre alte exprimări vizuale și intelectuale.

Mihnea: Într-un fel, aceasta este și menirea artei contemporane. Să îți ofere libertatea totală de a explora diferite stiluri vizuale, de a-ți făuri direcții artistice inedite pe care le poți modela după bunul plac. Și cel mai semnificativ lucru legat de arta contemporană ține de faptul că te împinge în afara zonei tale de confort; în timp, confortul artistic devenind nociv pentru actul de creație. Totuși, se observă o anumită reticență în mediul colecționarilor români în a se adapta schimbărilor provocate de arta contemporană. Iar seria ta de peste 200 de portrete, care abstractizează formele până în punctul în care se creează o interpretare artistică distinctă, a creat pe de o parte o admirație din partea artiștilor și curatorilor artei contemporane, dar a și impulsionat anumite voci din rândul pasionaților de artă să se distanțeze de acest proiect. Cum percep colecționarii acest pas pe care l-ai făcut în zona aceasta de explorare a emoțiilor umane cu ajutorul acestor portrete? Crezi că mediul colecționarilor români ar fi pregătit de o asemenea schimbare majoră stilistică?

N.C.: Colecționarii sunt într-adevăr destul de supărați, pentru că iar am migrat în altă zonă artistică și nu încerc să rămân într-o zonă clasică, în care am pictat conform unui „orizont de așteptare”, iar altă parte de colecționari sunt foarte fericiți în privința acestei schimbări de direcție și deja am început să am comenzi.

Mihnea: Să nu uităm și că acest proiect al tău, care a generat o emulație consistentă în rândul pasionaților de artă, a fost curatoriat de un nume cu rezonanță în domeniul artei contemporane internaționale, Charles Moore, alături de un nume promițător din sfera curatoriatului scenei locale, Elena Ghițoiu. Cum a fost colaborarea cu Charles Moore, din perspectiva dvs. ca artist? Ce a adus în plus față de curatorii români și dacă această colaborare a oferit impactul necesar pentru ca expoziția să atragă un număr mare de vizitatori?

N.C: Cu Charles Moore m-am cunoscut încă din anii trecuți, în timpul unor expoziții realizate la galeria SAC. Mă cunosc destul de mult timp cu el și, spre exemplu, i-am și dat un interviu legat de lucrările mele. Ne știm destul de bine, suntem familiarizați unul cu celălalt; a fost curator la expoziții în care am trimis și eu lucrări, în special în cadrul unor expoziții în care am trimis lucrări din seria de portrete expuse în acest spațiu. Deci, el este foarte familiarizat cu ceea ce lucrez, iar discuțiile cu el sunt extrem de prolifice. Este incredibil ce capacitate de vizualizare are asupra unei întregi expoziții: de la spațiul unde vor fi expuse lucrările și până la modalitatea de organizare ale operelor pe perete.

Nicolae Comănescu, împreună cu curatorii Charles Moore și Elena Ghițoiu (Elena Est)

Mihnea: Cel mai probabil ajută și experiența sa într-o anumită lume a artei în care, din păcate, artiștii români au cu greu acces și este și o zonă în care se și vinde mai bine decât pe piața românească. Și consider că prezența lui în cadrul organizării acestui vernisaj ar propulsa zona de artă autohtonă către o altă modalitate de exprimare vizuală, una ce s-ar desprinde de canoanele clasice ale artei figurative cu care am fost noi obișnuiți, sau mai bine spus, pe care colecționarii români îl preferă cu îndârjire. Consideri că această expoziție, precum și în cazul altor expoziții de artă în care se încearcă o abstractizare a formelor, poate să ducă la dezvoltarea artei autohtone contemporane?

N.C: Să o luăm de unde am rămas. Deci, eu lucrasem deja cu Charles Moore de la un timp, iar o parte din seriile care au fost premergătoare acestei expoziții au fost făcute în colaborare cu Elena Ghițoiu, alias Elena Est, unul dintre curatorii lucrărilor mele. Precum în cazul colaborării cu Charles, colaborarea cu Elena Est a venit natural, mai ales în faza incipientă a acestui proiect. Așa că amândoi, atât Elena Ghițoiu, cât și Charles Moore au contribuit de la facerea proiectului, de la primele lucrări, cumva, la modelarea și la conștientizarea conceptuală a expoziției. Iar legat de preferințele colecționarilor români, nu pot să neg că proiectul portretelor mele este unul destul de greu de înghițit pentru unii dintre ei.

Mihnea: Observ că unii colecționari consideră aceste portrete drept un gest de vulgaritate, privindu-le chiar cu repulsie, am putea spune. Cu toate acestea există o dorință din partea artiștilor tineri, cu precădere cei din Generația Z, care sunt mai predispuși la această schimbare față de colecționarii clasici și care asociază orice expresie vizuală sau efort de reprezentare cu o creație artistică veridică. Și poate că acest lucru ar fi și un pas de schimbare al unei piețe de artă obișnuită în confortul său cu stilurile clasice de pictură care au definit fenomenul colecționismului de artă din perioada interbelică și până în ziua de astăzi.

N.C: Îmi este destul de complicat să mă pronunț asupra acestui lucru, dar există o mână de colecționari români care țin în viață fenomenul. Uite, dacă îi luăm ca exemplu pe Daniel Ștefănică, împreună cu Geanina și Tudor Grecu, vei realiza că sunt niște colecționari atipici. Ei cu adevărat colecționează „spiritul timpului”, adică sunt fixați exclusiv pe artă contemporană. Iar în cazul lui Daniel Ștefănică, nucleul dur al colecției sale este reprezentat numai de artiști din generația mea pe care i-a cunoscut și i-a înțeles ca oameni, chiar dacă nu le-a înțeles cu adevărat pictura. Presupun însă, că el, alături de alți colecționari axați pe artă contemporană, au înțeles „approach-ul” nostru ca artiști sau mai bine spus scopul pentru care noi am continuat să lucrăm. Pe de altă parte, nu sunt genul de artist care să aproximeze profilul unui colecționar ce ar avea intenția să îmi cumpere tablourile. N-am fost niciodată bun în acest caz și, în fapt, nici nu m-a interesat atât de mult cine și de ce îmi cumpără lucrările. În plus, eu nu lucrez pentru un colecționar anume sau doar cu intenția de a-i vinde cuiva. Totuși, recunosc că am o plăcere în a interacționa cu oamenii care mă ascultă și care sunt interesați să mă descopere, nu doar dintr-o perspectivă artistică, ci și dintr-una umană. Dar niciodată eu nu vin „pe plaja de așteptare” a unui colecționar pentru a răspunde plăcerilor sale vizuale. Și nici nu voi intenționa să fac acest lucru.

Mihnea: Nici nu s-ar pune problema altfel. Artistul este coordonatorul principal al tuturor lucrărilor sale. Chiar dacă rolul curatorilor este și de a propune soluții sau idei de a îndruma artistul, cuvântul final în realizarea lucrărilor de artă îl are însuși creatorul. De aceea, orice ruptură sau, mă rog, tentativă de desprindere de doleanțele unui colecționar ar face tablourile artistului respectiv să fie autentice. În acest caz, aceste portrete ar reprezenta și o descoperire a autenticității actului de creație?

N.C: Întotdeauna mi se pare că tot ceea ce lucrez mă reprezintă în totalitate. Nu știu cum aș putea, în cazul de față, să-ți ofer un termen mai elocvent al cuvântului „autentic”, ținând cont de faptul că fiecare tablou creat de mine impregnează părți din personalitatea și comportamentele mele. În fapt, îmi este dificil să estimez cât sunt de autentic. Nu știu decât să fiu cinstit și onest și să am grijă să nu mint niciodată. Nu mă interesează autenticitatea de dragul autenticității. Am văzut atât de multe lucrări de artă, uneori cam peste 1000 pe zi, încât nici nu mai dau atât de multă importanță ideii de autenticitate în sine. Categoric, că în lucrările mele se intersectează zeci de frânturi ale memoriei mele cu diferite experiențe personale, întrucât niciodată nu știu ce va ieși concret și dacă tablourile respective se vor încadra într-un „standard al autenticității”. Iar la cât de mult lucrez, nu mai țin cont de acest aspect.

Mihnea: În acest caz, au existat artiști sau, mai degrabă, direcții artistice care te-au însâpirat să creezi această serie de portrete? Sau, ceea ce ai creat tu, pare a fi o desprindere în stil anistoric de tot ceea ce ai creat până acum?

N.C: Nu știu. N-am idee. Cred că, în cazul acestui proiect, niciun artist nu m-a inspirat. De cele mai multe ori, eu întotdeauna mă exprim așa cum simt eu și încerc să nu mint niciodată prin arta mea. Am mai repetat acest lucru pentru a evidenția că de fiecare dată când am ales să lucrez, mi-am dat silință să iasă exact așa cum am vizualizat lucrarea respectivă, în concordanță cu persoana mea. Acum, dacă am sta și am căuta mai pe îndelete în toată lumea artei, n-aș exclude să existe niște lucrări asemănătoare. Poate niște artiste în textil poloneze care să lucreze cu diferite articole vestimentare. Nici nu mă îndoiesc de acest lucru. Spre exemplu, câțiva prieteni de-ai mei au fost la Bienala de la Veneția și au văzut anumite lucrări de artă care seamănă mult cu ceea ce fac eu.

Mihnea: Până la urmă, ideile în lumea artei circulă între ele și ajung să fie folosite de diverși artiști. De cele mai multe ori, am considerat că arta este formată dintr-un șir de coincidențe, în care, la prima vedere, vei spune că lucrarea unui artist pe care îl știi pare că ai mai văzut-o la un alt artist. Tocmai aceste coincidențe o fac magică. Pentru că te determină să explorezi și mai adânc sensul unei lucrări pentru a-i descoperi diferențele.

N.C: Mi s-au întâmplat coincidențe, unele dintre ele destul de groaznice. Dacă îmi aduc bine aminte, mi s-a întâmplat când eram în New York, aveam în jur de 30 și ceva de ani, la vremea respectivă și lucram la o serie „In progress I trust” și era despre evoluția a ceea ce se întâmplă în pampers-ii unui nou-născut de la prima zi a nașterii lui și până la ziua 60. Practic, erau 60 de pampers-i pictați în ulei, de cea mai bună calitate, iar progresul a constat în modul în care sunt percepute culorile și evoluția lor de la o lucrare la alta. Ulterior, mă duc la o prezentare de artă cu acest dosar la o galerie din New York, iar spre surprinderea mea, galeristul îmi arată un argentinian de 56 de ani care făcuse în același timp cu mine lucrări similare cu proiectul meu, legat de pampers-ii pictați. Și gândește-te că în acea perioadă nici nu se punea problema vitezelor de internet de astăzi să existe o legătură între noi, să comunicăm aceste idei. Era acea perioadă celebră a modem-urilor, unde viteza maximă de transmisie a datelor era doar de 56 kbps. Îți dai seama cât de complicat era să comunici cu o persoană ce se află la celălalt capăt al lumii în Argentina. Și în continuare rămâi plerplex când te gândești că există idei asemănătoare între doi oameni care nu s-au cunoscut până la acel moment, dar ale căror gânduri necesitau să se exprime.

Mihnea: Și ca o ultimă întrebare a acestui interviu. Dacă tot ideea de la care ai pornit în expoziția din New York dezbate tema progresului și a evoluției umane, cum consideri că va arăta următoarea generație de artiști români și dacă vor avea potențialul să ducă pe mai departe ștafeta artei românești, atât pe plan național cât și internațional. Cum vezi apariția noilor școli de artă influențate de lucrările Generației Z și ale artiștilor mileniali?

N.C: Nu cred că există generații în artă! Nu cred că există școli în artă! Nu cred că există Școala de la Cluj, cum nu cred că există Școala de la București! Cum nu cred că predăm nicio ștafetă. Sălișteanu mi-a reproșat, când eram studentul lui, că parcă nu se vede nicio influență a unui maestru român în pictura mea. El mi-a zis-o într-un mod negativ, iar eu am luat-o ca pe o laudă și m-am bucurat foarte tare. Cu toate că părerile sale erau false, pentru că aveam anumite referințe din pictura românească. Nu cred că în artă contează atât de mult influențele și intenția de a „preda” ștafete. Aceste concepte sunt de multe ori inventate pentru a servi drept scop structurării fenomenului artistic, iar în cazul „ștafetelor” de a oferi un scop, o direcție tinerilor artiști să lucreze. Sunt niște structuri matrice ideale, culturale, la care unii cred cu tărie că trebuie să ajungi neapărat și ajung să le contrafacă. Iar eu, când aud de „ștafete” sau mai bine spus de jaloane ce trebuie bifate de către un artist, sunt foarte neîncrezător. Astfel, eu sunt de părerea că nu există școli, nu există generații, nu există nimic în acest sens. Pentru că artistul nu este altceva decât un om singur și disperat în fața morții care timp de 95 de ani nu știe încotro se duce sau care îi este menirea pe acest pământ.

Notă de eveniment:

Expoziția este deschisă până pe data de 25 iulie la Castelul Alexandru Lahovary, de pe Calea Dorobanți, nr. 39 din București.

Interviu realizat de Mihnea Popescu