O imagine de ansamblu asupra expoziției „My (Un)Employed Dystopia” din cadrul Pharmakon Gallery
Evoluția artistică ține mult de sacrificii, muncă și ambiție. De un anumit martiriu, care e “încurajat” de sistemul cultural. Nu se știe clar care sunt rețetele pentru succes, dar sunt diferite experimente, combinații, formule de expunere, iar un schimb generațional între artiști este una dintre ele. Lumea care îi inspiră pe artiști este plină de gropi, dâmburi, de straturi alunecoase, greu de parcurs pentru visătorii orbiți. Și tocmai acesta este farmecul artei și testul de durabilitate necesar schimbului trans-generațional; munca brută conturează o valoare reală dacă trece prin testul marilor provocări…
Expoziția „My (Un)Employed Friends curatoriată de artiștii Christian Roncea alias Poli împreună cu sculptorul Alexandru Ranga alias Crowbar invită publicul la un dialog subtil care dezbate atât discrepanțele și conflictul tăcut dintre generațiile de artiști, cât și ideea „purgatoriului” prin care este obligatoriu ca un artist să treacă pentru a înțelege cel puțin din procesul de succesiune al creației. Totuși, din cadrul contextului dezbătut reies câteva întrebări destul de incomode legate de această tranziție încă prea grăbită și forțată dintre artiștii selecționați pentru a expune. Este oare pregătită Generația Z de o direcție anevoioasă a creației? Este conștientă de sacrificiile făcute de generațiile anterioare pentru a continua să creeze? Astfel, întrebările dezvăluie mai mult decât o simplă adunare a unor prieteni artiști de diferite vârste împreună cu lucrările lor, ci întocmai încearcă să expună o imagine greu de digerat pentru persoanele afectate de prea multă boemie; condiția reală a artistului. Și de ce acest lucru este greu de digerat? Pentru că în sine, condiția acestuia expune o analiză sociologică amplă asupra stării artei și a creatorului prins în tumultul postcapitalist al unei societăți afectate de un consumerism agresiv și excesiv. Mai exact, recrudescența lăcomiei reprezintă un aspect aspru criticat prin intermediul acestui vernisaj, arta devenind un mijloc de protest universal și cathartic al artiștilor tot mai deziluzionați de goana oarbă a societății după un materialism frivol, tern, inuman și insipid.
Totuși, îmi rezerv dreptul de a-mi asuma anumite comentarii în privința conceptului curatorial pus la punct de către cei doi artiști în raport cu spațiul galeriei Pharmakon. Pe de-o parte, faptul că în spatele conceptului trăiesc la bază două persoane cu un background axat pe creație și nu pe sfera teoretică a artei a întărit viabilitatea proiectului în fața unei comunități artistice vibrante. Astfel, dorința de a oferi fiecărui artist o modalitate de exprimare individuală pornește dintr-un impuls ingenuu pe care cei doi curatori, Christian Roncea și sculptorul Crowbar, îl manifestă în susținerea artiștilor tineri. În special, ideea de comunitate s-a reflectat încă din timpul organizării expoziției, situație cu care o parte dintre artiștii care au expus cu sprijinul celor doi curatori emergenți au contribuit, asemenea unei echipe, cu materiale și s-au implicat în munca propriu-zisă de renovare a galeriei într-un timp foarte scurt. Ceea ce, trebuie să o spun deschis, arată o solidaritate și un „spirit civic” des întâlnit în lumea artei, constituindu-se într-un atu al spațiului Pharmakon în formarea și amplificarea noilor curente artistice aflate în curs de dezvoltare.
Pe de altă parte, o asemenea expoziție, care reunește diverse forme de exprimare artistică, necesită totuși o panotare mai aerisită, pentru a nu crea confuzie în rândul privitorilor. Or, în cazul acestor tipuri de proiecte artistice care îmbină tablouri semnate de artiști precum Petru Lucaci, Andrei Minh (Vincent Van Rhyme) și Nichita Hera împreună cu lucrări ale unor sculptori precum Ana Ionescu sau Darie Dup, (reprezentată cu o mână suspendată de tavan), concentrarea lor într-un spațiu restrâns poate crea impresia unui loc sufocant, ușor claustrofobic, ce oferă senzația unui haos expozițional. Și aici, din păcate, lipsa de experiență curatorială susținută de o bază teoretică solidă își spune într-adevăr, cuvântul. Pentru că, rolul unui curator, atunci când își asumă un proiect cultural, de la spațiul galeriei, la panotarea lucrărilor și într-un final la textul curatorial aferent al expoziției este să contextualizeze lucrările respective într-o paradigmă culturală, ce le oferă privitorilor senzația de a intra în contact cu veritabile opere de artă și nu doar cu simple obiecte ce par a-și adjudecă o aparență artsy. Iar o încropeală dezordonată de lucrări (de la picturi, la sculpturi sau lucrări conceptuale precum punga de salată așezată pe podea) fără o transpunere clară a ideilor fiecărui artist în comunicarea galeriei cu vizitatorii defavorizează proiectul curatorial al vernisajului în raport cu ambițiile de a așeza în diversitate două tabere distincte de creație. Totuși, curajul și asumarea unui „gamble” de către Christian Roncea și Alexandru Ranga în crearea acestui concept, în ciuda obstacolelor menționate, reprezintă un efort considerabil și onorabil pentru ca ideile artiștilor emergenți să capete o voce puternică într-un concept fresh, avangardist, potrivit lumii Pharmakon.
Revenind la titlul expoziției, „My (Un)Employed Friends”, acesta mă trimite la mini-interviul pe care l-am realizat cu Crowbar, în cadrul căruia am dezbătut subiectul actual al importanței susținerii scenei artistice locale. Potrivit spuselor sale, „scopul meu a fost să unesc toate mediile artistice, de la artiștii mai vechi ai fenomenului contemporan până la cei emergenți, pentru a crea un mediu prielnic schimbului de experiență dintre cele două categorii artistice și, nu în ultimul rând, pentru a facilita o mai bună înțelegere reciprocă între artiștii consacrați și cei tineri. În principal, am pus accentul pe construirea unor punți între cele două categorii de vârstă, nu doar din dorința noastră de a transmite arta contemporană generațiilor următoare, ci și în scopul clădirii unei comunități solide care se bazează pe solidaritate și cooperare. Pentru că fiecare dintre noi cunoaște câte un prieten care dorește să trăiască din artă, să lupte pentru acest domeniu și să își asume un drum neconvențional din punct de vedere financiar, alegând să trăiască exclusiv din creațiile sale”. Este o opinie cât se poate de pertinentă în ceea ce privește condiția artistului în zilele noastre cuprins de o stare de nesiguranță legată atât de inteligibilitatea conceptelor sale artistice, cât și de excluziunea tacită pe care factorul financiar o aplică celor care au curajul să își exprime sensibilitățile neacceptând tacit conformismul social în numele confortului de moment.
Expresia „Employed Dystopia”, adăugată în titlul articolului, nuanțează acest principiu, întărind convingerile privind rolul artiștilor în societate. Astfel, dacă pentru unii oameni artistul este considerat un „pierde-vară”, din cauza rolului său aparent inactiv și neproductiv din punct de vedere economic, în realitate, munca sa intelectuală și culturală stă la baza ethosului unei structuri sociale solide. Fără contribuțiile artistului, membrii societății respective nu își pot forma o identitate culturală proprie, iar, în absența unei fibre culturale impregnate în mentalul colectiv, reziliența societății în fața diferiților factori nocivi ar fi serios afectată, punându-i însăși existența în pericol. Conceptul „cursei de șobolani”, pe care se bazează actuala structură economică prin utilitarismul impus ființei umane (omul este util atât timp cât produce bunuri și contribuie la funcționarea economiei), a intrat într-o perioadă de stagnare în zilele noastre. Scopul obținerii unui loc de muncă a devenit supraviețuirea, nu și dezvoltarea unei cariere stabile. Pierderea stabilității, considerată unul dintre cele mai importante idealuri ale omului modern de rând, a coincis cu traiul într-o lume nesigură, distopică, aflată în pragul unui colaps social și financiar aproape inevitabil. Iar această „nebunie” copilărească a ființei umane de a crea, de a-și organiza viața în jurul artei și al creației reprezintă o formă absolută de revoltă împotriva rigidității și conformismului impuse de societate. Curajul devine astfel impulsul de a lucra și de a-ți asuma drumul de artist, cu toate neajunsurile sale.
Întorcându-mă asupra lucrărilor expuse acestea înglobează diferite perspective sufletești și intelectuale ale artiștilor în raport cu percepția pe care și-au construit-o asupra lumii reale sau, mai bine spus, asupra dualității acesteia: lumea din jurul lor este responsabilă atât pentru acumularea unui bagaj de experiențe inspiraționale, utile procesului artistic, cât și pentru modul în care i-a judecat și i-a marginalizat. Din multitudinea de opere expuse, am ales să discut despre un număr restrâns de lucrări, trei la număr mai exact, aparținând unor artiști tineri precum Ana Ionescu, Andrei Minh (Vincent Van Rhyme) și Filip Gheorghe-Tănase (Filip the Noodle).
O lucrare care mi-a stârnit interesul ca parte a expoziției este sculptura în fier a artistei Ana Ionescu, reprezentând un cap de topor cu două tăișuri. Cunoscută pentru lucrările sale care aduc în prim-planul publicului diferite reinterpretări ale sferei postindustriale, inspirate într-o anumită măsură de abordările estetice și conceptuale ale sculptorilor spanioli Julio González și David Smith, artista utilizează diferite bucăți de metal pentru a reflecta dualitatea prin care este receptat un obiect atunci când îl utilizăm. În cazul de față, lucrarea sa analizează lamele toporului din două perspective diferite: una ofensivă și una defensivă. Plecând de la premisa că acest obiect este, în fapt, o armă, ideea reprezentării sale sub această formă s-ar putea contura în jurul instinctului de luptă într-un mediu dur, construit în jurul supraviețuirii, al lumii actuale în raport cu ființa artistică. Cu toate acestea, un răspuns clar cu privire la arta sa rămâne o enigmă pe care numai vocea artistei o poate descifra. Într-o discuție succintă, Ana Ionescu a declarat că: „ Eu explorez ideea de obiect, bazându-mă pe conceptul lui Duchamps, potrivit căruia o lucrare de artă există în momentul în care este plasată într-un anumit context. În cazul lucrării expuse, deși aceasta are forma unei arme care poate fi utilizată inclusiv în scopuri violente, plasarea ei într-un spațiu artistic îi conferă un anumit grad de siguranță, deoarece percepția unui om se schimbă odată cu amplasarea obiectului într-o galerie de artă. În funcție de modul în care ne raportăm la obiect într-un anumit context sau într-un anumit moment al interacțiunii cu acesta, el poate fi perceput ca o operă de artă, dobândind astfel valoarea culturală a unei sculpturi”.
Așadar, diversitatea artistică specifică vernisaului este atestată nu doar de lucrarea artistei Ana Ionescu, ci și de creația conceptuală a artistului Filip the Noodle, care a sintetizat dependența noastră față de părinți în diferitele etape ale dezvoltării umane. În acest caz, ciuperca joacă rolul unui copil-adolescent care parazitează resursele propriilor părinți pentru a-și asigura independența. Deși, la prima vedere, lucrarea artistului prezintă anumite banalități la nivelul execuției ghiveciului, printr-un stil estetic mai rudimentar și primitiv, aceasta spune, în esență, o poveste care atrage atenția asupra unor dinamici de putere nesănătoase, dar necesare evoluției umane. Astfel, într-un scurt interviu, Filip the Noodle menționează că „utilizarea ruginii a survenit ca urmare a ideii de obiect aflat într-o continuă transformare. Așadar, rugina, făcând parte din angrenajul lucrării, are scopul de a simplifica un proces natural, cel al degradării în timp a bucății de metal expuse intemperiilor și capriciilor mediului înconjurător. Ciuperca se adaugă acestui concept ca element al parazitării și al extragerii a tot ceea ce mai rămâne vital din plantele aflate în ghiveci, asemenea unui copil care se folosește de resursele părinților pentru a se dezvolta sau, în cazuri mult mai grave, asemenea oamenilor toxici care preiau din energia noastră pentru a-și satisface propriile lipsuri emoționale”.
Trecerea din sfera sculpturii înspre zona artelor plastice nu ar fi fost posibilă fără o descriere a lucrării artistului emergent Vincent Van Rhyme, pe numele său real Andrei Minh, care explorează relația dintre cultura urbană și tumultul vieții sale personale. Stridentele nuanțe de roșu și portocaliu prezente în lucrare îi accentuează direcția artistică spre o repulsie gravă a controlului total, factor declanșat în mod inconștient de grija excesivă parentală și de anxietățile și temerile amplificate de societate în raport cu lipsa de comprehensiune a comportamentului artistului. Creația sa este inspirată, am putea afirma, din stilul artei stradale, combinând elemente de graffiti cu tehnici de reprezentare a figurilor pe pânză pentru a schița o stare de rebeliune necontenită. În plus, tranziția artei urbane către mediul galeriilor conferă legitimitate unei forme de exprimare artistică de multe ori marginalizate de societate, fiind adesea asociată fie cu vandalismul, fie cu lipsa bunului gust în materie de cultură.
Istoria ne-a confirmat că, de cele mai multe ori, formele de subminare și izolare ale diferitelor tipuri de exprimări artistice nu a făcut altceva decât să provoace o reacție și mai puternică din partea categoriilor sociale defavorizate, care au ajuns să se exprime cu și mai multă frenezie pentru a-și întări poziția. Nu este întâmplător faptul că inspirația artistului Vincent Van Rhyme își are originea în viața de familie și în experiențele pe care acesta le acumulează. Iar într-o scurtă discuție pe care am purtat-o, creatorul menționează că „ideea lucrării a plecat de la un zbucium interior, de la o acumulare de sentimente puternice, cauzate atât de un eveniment personal care m-a marcat profund — faptul că am crescut în mare parte fără un tată —, cât și de dorința de a mă desprinde de un mediu în care am simțit că nu sunt înțeles pe deplin, căutând, totodată, să îmi formez o identitate separată, independentă, care să mă reprezinte prin prisma tuturor experiențelor mele de viață”.
Categoric, lucrările pe care le-am analizat în detaliu reprezintă doar o parte din creațiile care completează profunzimea conceptului expoziției „My (Un)Employed Friends”, garantată cu tact de toți artiștii expuși în cadrul galeriei Pharmakon. În ciuda combinațiilor stilistice stridente, puerile, uneori hazardate ce reflectă impulsul unei creativități crude și încă în formare a unora dintre ei, artiștii emergenți au demonstrat că prin simplul fapt de a se reuni și de a expune într-un spațiu de artă, au contribuit la consolidarea unei comunități vii, active și concentrate asupra schimbării paradigmei socio-culturale prezente. În fapt, vremurile actuale tind, într-un mod subtil, să ne determine să colaborăm tot mai mult pentru a supraviețui în fața unui individualism radical care în numele unei libertăți totale a ființei umane, ascunde, în realitate, o izolare cruntă a acesteia față de semenii săi, transformându-i existența într-o cursă pe care este forțată să o ducă solitar, fără o destinație clară. Astfel, expoziția de la galeria Pharmakon mi-a reconfirmat o idee fundamentală privind prosperitatea intelectuală în cadrul unui grup social: libertatea de creație, chiar dacă reprezintă un atribut al individualității umane, poate fi valorificată numai într-o comunitate, într-un cerc social puternic, și nicidecum în afara acesteia.
În acest fel, libertatea devine un angrenaj menit să îi inspire pe ceilalți membri ai comunității să creeze, să inoveze, să își asume împreună riscuri și să depășească obstacolele necesare evoluției și perfecționării artistice și, nu în ultimul rând, al perpetuării unei mișcări culturale. Pentru că, în cele din urmă, omul singur care crede că va putea face față pericolului fiind înarmat cu un glonț de aur, va sfârși împușcat în propriul joc cu un glonț ruginit.
