Vladimir Păun-Vrapciu (n. 1976) este un artist român multidisciplinar, ale cărui creații se reflectă atât în pictură, cât și în sfera arhitecturii. Absolvent al Liceului de Artă din Buzău, a urmat ulterior cursurile Facultății de Arhitectură din București, finalizate în anul 2002, studiile academice fiind completate mai târziu cu un master în pictură în cadrul UNArte.
Prin creațiile sale, artistul Vladimir Păun-Vrapciu tinde să exploreze spațiul ca parte a vieții umane, inseparabil de trăirile, amintirile și memoriile pe care un om le dezvoltă. Astfel, spațiul nu capătă conotația peiorativă a unei perspective tridimensionale, ci se transformă și într-o oglindă a ethosului, definită de sentimentele și emoțiile ființei. Exploziile cromatice, intercalate cu formele deformate ale figurilor umane și ale străzilor, exprimă o viziune originală asupra spațiului urban, care reflectă dinamismul stărilor omului contemporan.
În afara activităților artistice, pictorul și arhitectul Vladimir Păun-Vrapciu duce o campanie amplă de recunoaștere a artei marelui desenator româno-american Saul Steinberg, o moștenire cultural-artistică pe care, din păcate, statul român încă nu are capacitatea să o valorifice. În concepția sa, creația lui Saul Steinberg reprezintă pentru buzoieni și pentru cultura românească ceea ce zona județului Gorj a dat, prin Constantin Brâncuși, patrimoniului mondial. Iar pentru a înțelege mai exact evoluția sa artistică, ar fi indicat să aflăm aceste informații direct de la artist.
Mihnea: Vladimir, îți mulțumim că ne acorzi acest interviu pentru ArteVezi, atât în calitate de galerist, cât și de arhitect și artist. Urmărind traiectoria proiectului galeriei, am constatat că se merge pe o direcție de a oferi artistului toate încasările din vânzarea lucrărilor, un lucru destul de rar întâlnit în multe galerii de artă. Având în vedere că ai creat un proiect cu un potențial consistent de promovare a artiștilor tineri în căutarea unei direcții clare în arta lor, prin ce consideri că inovează Gallery 76 în lumea artei românești? Să fie și o dovadă de altruism pe care intenționezi să o impregnezi în mediul artistic românesc?
Vladimir Păun-Vrapciu: Direcția galeriei noastre se bazează pe convingerea că, prin diversitate și respect reciproc, vom fi mai buni. Este important de știut că nu suntem o galerie comercială. Ne concentrăm exclusiv pe calitatea artistică și umană a artiștilor, oferindu-le un spațiu în care își pot dezvolta conceptele și pot realiza prezentări solide pentru instituții de cultură, muzee sau centre culturale.
Partea de vânzare se discută direct cu artistul. Suma rămâne 100% la el, deoarece noi nu oprim comision. Artiștii au nevoie de resurse pentru a crea, iar misiunea noastră este să aducem în fața publicului creatori talentați, de la care vizitatorii să cumpere direct.
Așadar, la Gallery Studio 76, după analiza propunerii de proiect, lăsăm complet liberă exprimarea artistului și a echipei sale. Știm că, dacă modificăm fie și o singură virgulă din concept, alterăm starea de spirit a creatorului și ideea originală. Singura noastră regulă este administrativă: intervențiile să nu afecteze structura de rezistență a clădirii. În rest, artistul are libertate deplină. Ne asumăm riscurile de imagine ale acestei deschideri, considerând că ele sunt necesare pentru un act artistic autentic.
Totodată, misiunea galeriei este să conecteze artiștii români cu cei străini, stimulând colaborări și proiecte viitoare la nivel național și internațional.
Mihnea: Cercetând atent tipurile de expuneri prezente în cadrul galeriei, am constatat că există o afinitate în tipurile de lucrări pe care le aduci în acest spațiu: de la expozițiile de grup, precum „U…mor de Cuptor”, în care regăsim o varietate de stiluri artistice menite să deschidă publicului gustul spre pictura și arta contemporană românească, până la expoziții solo, al căror accent cade pe potențialul de exprimare artistică individuală și pe o cunoaștere mai apropiată a intensității actului de creație, alături de istoria din spatele pieselor expuse. Și aici mă refer la expoziția comemorativă dedicată maestrului Saul Steinberg, „Drawing as Architecture of the Idea”, ori la expozițiile artiștilor mai tineri, precum Irina Venera, cu „Procesul”, sau „The Glitch of Reality”, de Natalia Revoniuk. Care sunt criteriile curatoriale și artistice pe care le iei în considerare pentru realizarea unei expoziții în spațiul Gallery 76 Studios?
Vladimir Păun-Vrapciu: Criteriile noastre curatoriale nu urmează rețete comerciale sau tendințe de moment, ci se bazează pe trei piloni esențiali: autenticitatea conceptului, onestitatea procesului de creație și calitatea umană a artistului. Căutăm proiecte care propun o cercetare profundă, în care, dincolo de estetică, există o idee solidă și o necesitate interioară de exprimare. Astfel, fiecare expoziție pe care o propunem reflectă aceste valori.
În acest caz, o structură și o rigoare conceptuală deosebită se regăsesc în expoziția maestrului Saul Steinberg, „Drawing as Architecture of the Idea”, care se situează ca un reper fundamental pentru noi. Ca arhitect, rezonez profund cu modul în care linia sa devine o structură de gândire abstractă, demonstrând că desenul poate fi o adevărată arhitectură a minții.
Pe de altă parte, onestitatea laboratorului interior este vizibilă în proiectul „Procesul” al Irinei Venera, unde am apreciat tocmai asumarea drumului și a transformării: un gest simplu, repetat timp de 150 de zile, a devenit o instalație complexă care ne arată intensitatea și disciplina din spatele actului de creație.
În același timp, ne dorim o viziune critică și o reflecție contemporană, deoarece arta expusă aici trebuie să chestioneze realitatea. Fie că vorbim despre deconstrucția digitală din „The Glitch of Reality” a Nataliei Revoniuk, fie despre autoironia fină și libertatea stilistică din expoziția colectivă „U…mor de Cuptor!”, lucrările acționează mereu ca o oglindă a societății.
Alăturarea dintre maeștri și artiști emergenți este, de asemenea, complet intenționată, deoarece credem că tânăra generație are nevoie de repere solide. Prin criteriile noastre, vrem să demonstrăm că, indiferent de tehnică — de la penița clasică la glitch-ul digital și instalație —, intensitatea actului creator și dorința de libertate rămân neschimbate. Urmărim ca fiecare proiect propus să aibă forța de a dialoga cu spațiul și să aducă o contribuție reală la formarea portofoliului artistului.
Mihnea: Cariera ta artistică a început din domeniul arhitecturii, prin absolvirea studiilor liceale la Liceul de Artă din Buzău, completate ulterior cu studii universitare în cadrul Facultății de Arhitectură și Urbanism din București, în anul 2001. Între timp, ai dezvoltat diferite proiecte arhitecturale, atât pe plan național, cât și internațional, fiind, de asemenea, câștigătorul competiției de arhitectură a fundației OAT FARM Foundation, finanțată de regele Charles al III-lea al Marii Britanii. Ulterior, s-a născut o colaborare sănătoasă dintre tine și fostul prinț Charles al III-lea, actualul rege al coroanei britanice, pentru sediul fundației din Suceava, o clădire ce îmbină elemente ale minimalismului european cu cele tradiționale, specifice unei reinterpretări ale sitului neoromânesc. Care a fost motivul pentru care ai ales domeniul arhitecturii?
Vladimir Păun-Vrapciu: Alegerea mea pentru domeniul arhitecturii a fost puternic ghidată de intuiția și experiența mamei mele, ea însăși artist vizual. În perioada dificilă de tranziție de după 1989, mama a înțeles profund vulnerabilitatea financiară a unui artist pur și a intuit că arhitectura ar putea reprezenta nu doar o formă stabilă de existență, ci și o extensie naturală a creativității. Astfel, arta și arhitectura au pornit la drum în paralel în viața mea. Ele continuă să meargă împreună și astăzi, iar în momentele cele mai bune se contopesc perfect într-un singur act de creație.
Fotografie din cadrul expozitiei „O Espaco” din Brasilia cu lucrarea „O Santo Sudário de Recife”
Încă din timpul studiilor la Liceul de Artă din Buzău și, apoi, la Facultatea de Arhitectură și Urbanism din București, am înțeles că spațiul nu este un gol decorativ, ci un organism viu care ne influențează direct existența, comportamentul și memoria colectivă. M-a fascinat capacitatea arhitecturii de a fi o punte între rigoarea matematică și libertatea conceptuală a artei. Un proiect arhitectural te obligă la o responsabilitate uriașă: aceea de a lăsa o amprentă fizică în timp, o mărturie culturală.
Această dorință de a experimenta limitele formei și ale sitului istoric a prins contur prin câștigarea concursului de arhitectură pentru sediul central al fundației O.A.T. FARM, amplasat în Spătărești, județul Suceava, proiect desfășurat sub patronajul regelui Charles al III-lea. Acolo, miza a fost tocmai găsirea unui echilibru între minimalismul european și redefinirea elementelor tradiționale neoromânești, demonstrând că trecutul poate fi reinterpretat modern, fără să fie deformat sau șters. Materialele propuse au fost în totalitate tradiționale, clădirea fiind marcată de un acoperiș proiectat și construit integral cu sită de lemn, un detaliu esențial care păstrează spiritul locului și autenticitatea meșteșugului.
Am ales arhitectura pentru că ea m-a învățat cum se construiește un spațiu din punct de vedere structural. Mai târziu, această înțelegere profundă a volumelor, a liniilor și a limitelor mi-a oferit libertatea totală de a trece dincolo de zidurile fizice și de a transpune conceptul de spațiu în pictură, desen și instalație artistică. Cele două domenii nu s-au exclus niciodată, ci s-au hrănit reciproc, definindu-mă ca un creator hibrid.
Mihnea: În tablourile pe care le pictezi, am observat o tendință de explorare a unor diverse teme stilistice, care pornesc de la o analiză a peisajului urban — probabil influențată și de sfera arhitecturală — și ajung la o desfășurare a impulsurilor emoționale și a desfrânelor sentimentale, printr-o paletă explozivă de culori care evidențiază aceste porniri umane pe care le expui. Acestea sunt completate de alte formule stilistice care pun accentul pe diferite spații arhitecturale demantelate în mai multe forme geometrice, ce poate amintesc unora de efervescența avangardelor timpurii, precum expresionismul sau cubismul. Ar reprezenta lucrările tale o radiografie a societății urbane contemporane, cu toate frumusețile și problemele sale?
Vladimir Păun-Vrapciu: Da, lucrările mele sunt o radiografie a societății urbane și a societății moderne în general, privite prin filtrul trăirilor mele interioare. Pentru mine, orașul și lumea modernă nu sunt simple decoruri, ci organisme vii care pulsează și ne influențează direct stările.
În parcursul meu pictural există o demarcație cromatică clară, generată de vizita mea în Brazilia, din 2019. Lumina și atmosfera de acolo mi-au schimbat radical paleta de culori, iar întâlnirea cu acele nuanțe vii a deblocat o nouă energie în exprimarea mea plastică. Astfel, pe pânză se întâlnesc și se completează armonios două dimensiuni. Pe de o parte, există o structură geometrică influențată direct de profesia de arhitect, prin care fragmentez spațiile pentru a reda ritmul alert și, uneori, haotic al vieții moderne. Pe de altă parte, intervine această explozie cromatică dobândită în Brazilia, care funcționează ca o supapă emoțională menită să exprime sentimentele, dinamismul și vulnerabilitățile omului contemporan.
În definitiv, arta mea caută echilibrul dintre rigoarea arhitecturală și libertatea totală a sentimentului, totodată radiografiind ecoul pe care lumea modernă îl lasă în sufletul nostru.
Mihnea: Conceptul de „spațiu” a fost pe larg răspândit în operele pe care le-ai expus în mai multe părți ale lumii. În fond, această denumire a fost atribuită mai multor expoziții la care ai participat, unele dintre ele fiind premiate la nivel internațional, în Florența și Veneția. Ideea de la care ai plecat în conceperea expoziției a fost necesitatea unui spațiu sigur, în care individul se regăsește și se poate liniști ori își poate muta gândul de la grijile și problemele din viața de zi cu zi. În acest caz, care au fost momentele marcante din viața ta personală și artistică care te-au determinat să alegi „spațiul” ca reprezentare artistică? A existat și o dorință de plasare a ethosului uman într-o dimensiune în care ți-ai propus o analizare detaliată a modului în care timpul ne afectează existența?
Vladimir Păun-Vrapciu: Expoziția „Spațiu” (Spazio / O Espaço / Space) s-a născut dintr-o realitate biografică imediată, fiind generată în mod direct de experiențele mele personale legate de izolare și de stările de anxietate resimțite în timpul pandemiei. Proiectul a apărut ca o necesitate absolută de a transpune vizual și structural acele trăiri-limită, transformându-le într-un refugiu mental sigur.
Traseul expozițional a început la Muzeul Județean Buzău, unde conceptul a fost prezentat publicului pentru prima dată, dezvoltându-se ulterior pe două coordonate majore. Pe plan național, proiectul a fost prezentat în cadrul Muzeului Național al Țăranului Român din București, fiind curatoriat de profesorul meu, lectorul universitar dr. Ion Anghel, alături de criticul de artă Doina Mândru. La Iași, expoziția a fost organizată la Palatul Culturii, în cadrul Muzeului de Artă al orașului, fiind curatoriată de Ana Negoiță, istoric de artă.
Pe plan internațional, proiectul a fost deschis inițial în Statele Unite ale Americii, la Saphira & Ventura Gallery din New York City. Ulterior, expoziția a ajuns în Italia, la Mica Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, iar la Roma seria a fost găzduită în sala de expoziții a Accademia di Romania, fiind curatoriată de curatorul consultant Mark Beasley, cunoscut pentru activitatea sa curatorială la Muzeul Hirshhorn din Washington și la Pace Gallery din New York. Itinerariul european a cuprins și Macedonia de Nord, unde conceptul a fost expus la Galeria OSTEN din Skopje, proiectul fiind curatoriat de curatorul Kornelija Koneska, director al Bienalei OSTEN.
Pot să afirm că un punct de cotitură major l-a reprezentat prezența în Brazilia, la Muzeul de Artă Modernă Aloisio Magalhães (MAMAM) din Recife. Aici, prima expoziție personală, intitulată „O Espaço”, a fost curatoriată de curatorii Carlito Person, Rebecca França și Robson Xavier. Aceasta a fost urmată imediat, la același muzeu, de o a doua expoziție personală, născută dintr-un act performance realizat cu obiectul din instalația expoziției „Spațiul”, în centrul istoric al orașului Recife, numită „Anatomia da Memória: O Espaço Sagrado e o Útero Urbano” — o expoziție hibrid care se regăsește și în mediul online, pe sistemul Meta, pe pagina @memoria.urbana.recife.
Această prezentare structurală scoate la lumină modul în care o vulnerabilitate profund umană, odată exprimată prin desen și instalație, poate deveni un spațiu de dialog universal.
Mihnea: Fiind o expoziție care a avut succes, conceptul de „spațiu” a ajuns prezent și pe continentul american, mai precis în Brazilia, o țară recunoscută pentru o scenă a artei deschisă, plină de culoare, care reflectă diversitatea multietnică și rasială a națiunii. Cum a fost perceput itinerarul expoziției „O Espaço” de către publicul brazilian?
Vladimir Păun-Vrapciu: Publicul brazilian a primit expoziția cu o deschidere extraordinară, iar reacția oamenilor a confirmat că tema izolării, a fricii și a nevoii de adăpost din perioada pandemiei este o realitate universală, care depășește orice barieră geografică. Vizitatorii din Recife au rezonat imediat cu lucrările mele și au parcurs spațiul muzeului ca pe o invitație de a-și explora propria dimensiune interioară.
Vreau să vă spun că am fost profund impresionat de tinerii studenți la arte, istorie, istoria artei și arheologie, care își fac practica în muzeu, realizează tururi ghidate și prezentări online. Am fost uimit de interesul lor uriaș de a afla absolut totul despre munca mea artistică, pentru a-și putea crea propriul discurs. M-au ținut câteva ore bune în discuții libere și aveau pregătite în jur de douăzeci de întrebări foarte serioase. O astfel de discuție vie este ceva ce mi-ar plăcea enorm să am și cu studenții noștri, atunci când expun la muzeele din România.
Conexiunea cu acest spațiu s-a extins însă dincolo de zidurile instituției, prin două acțiuni artistice distincte. Prima a fost un performance stradal în centrul istoric al orașului, unde am scos un obiect din expoziție și am parcurs străzile, fotografiind fațadele vechi și casele degradate. Prin acest demers, am căutat, de fapt, istoria și poveștile ascunse în acele spații, realizând în mediul online o adevărată arhivă digitală a caselor coloniale și a locuințelor colective părăsite.
Al doilea moment intens a fost realizarea unei lucrări chiar în incinta muzeului: o intervenție bazată pe tehnica frottage-ului, prin care am extras amprenta și fisurile lăsate de timp pe podeaua seculară a fostei primării, lucrare intitulată „O Santo Sudário de Recife”.
Această transformare a istoriei lor locale într-un sudariu urban a generat o emoție colectivă atât de puternică, încât curatorii și conducerea muzeului au decis pe loc să integreze toată acea energie vie într-o a doua expoziție personală. Aceasta a fost gândită ca o expoziție hibridă, interactivă cu publicul vizitator, desfășurată fizic în muzeu și online, intitulată „Anatomia da Memória: O Espaço Sagrado e o Útero Urbano”. Din acest dialog cu o societate atât de caldă și liberă a rezultat o experiență unică, prin care publicul brazilian a demonstrat că acest spațiu nu este doar o formă arhitecturală sau plastică, ci un teritoriu viu al trăirii umane.
Mihnea: Petrecându-ți o parte din viață sub regimul comunist, ai specificat că s-a dezvoltat în timp o repulsie reală față de toată această zonă a regimurilor totalitare, fie că vorbim de comunism, nazism, fascism sau alte mișcări politice moderne care preiau aceleași apucături de control și supunere totală. Acest dispreț față de controlul totalitar a luat formă și printr-un discurs artistic dur, sincer și apăsător, față de tendințele actuale de a stăpâni societatea prin metode represive, dar și față de ignoranța cetățeanului de rând în raport cu abuzurile puterii.
O astfel de putere totalitară nu se rezumă doar la o simplă cenzurare a unor opinii, ci se poate extinde în toate sferele sociale, cu precădere în arhitectura urbană, cu scopul de a construi „o nouă societate” definită prin standardizare și conformism sterp. Pe de altă parte, aceleași regimuri inițiau o ierarhizare în sânul societății, prin construcția de monumente megalomanice care să cimenteze puterea regimului, precum Casa Poporului din România socialistă sau Reichsparteitagsgelände din Nürnberg, aparținând regimului nazist. Iar, în schimb, populația era concentrată în clădiri uniforme, brutaliste, lipsite de personalitate, cu spații înguste și fără memorii, de tipul „cutiilor de chibrit”, utile dezvoltării industriale ale regimurilor respective.
Cât de profundă ar trebui să fie reacția artiștilor și a artei față de abuzurile regimurilor totalitare? Și dacă această opoziție a ta față de dictaturi a pornit și de la infrastructura industrialo-comunistă a „noii societăți” sau, mai precis, a așa-zisului „om nou, proletar în excelența sa”, în care ai fost forțat să crești?
Vladimir Păun-Vrapciu: Reacția artei în fața abuzurilor puterii trebuie să fie fermă și profund incomodă. Rolul meu ca artist nu este să creez confort vizual, ci să dărâm zidurile de nepăsare în raport cu abuzurile autorității. Sistemul totalitar nu este o relicvă a istoriei, ci un virus care își schimbă formele. Dacă în secolul trecut se folosea de ciment și cenzură fizică, astăzi se camuflează în algoritmi și într-o standardizare invizibilă a societății. Când masele acceptă supunerea, discursul artistic rămâne ultima linie de rezistență.
Această opoziție nu s-a născut din teorii, ci a fost injectată în parcursul meu de infrastructura în care am crescut. Ca arhitect, știu că spațiul ne modelează psihicul. Iar când discutăm despre arhitectura colectivă a locuirii, imaginea ei urbană și spațiul aferent par inițial să ofere un contrast generos cu alte perioade; în fond, acele cutii de beton aveau suprafețe decente și un stil arhitectural bine definit.
Din păcate însă, modul în care au fost construite aceste cartiere este unul care doare profund, căci, pentru a se putea ridica aceste blocuri, sistemul totalitar a demolat peste noapte case vechi, cu o istorie uriașă în spate. Regimul a șters de pe suprafața pământului o întreagă cartografie a poveștilor umane, o memorie urbană pe care noi nu am mai avut timp să o salvăm. Totul s-a întâmplat brutal, printr-un simplu decret, iar oamenii au fost strămutați forțat, lăsând în urmă o istorie dărâmată de buldozere, pentru a face loc experimentului antropologic al „omului nou”.
În perfectă antiteză, pentru a cimenta frica, puterea își ridica monumente megalomanice, precum Casa Poporului sau complexul Reichsparteitagsgelände din Nürnberg. Logica era aceeași: puterea absolută are nevoie de un Olimp de beton care să domine individul golit de propriul trecut. De aceea, tot ceea ce fac în seriile mele de lucrări reprezintă o încercare conștientă de deconstrucție și eliberare. Mă folosesc de instrumentele mele pentru a ataca această infrastructură opresivă care a încercat să ne șteargă rădăcinile. Răspunsul meu este o luptă continuă pentru a-i reda omului dreptul la memorie, la identitate unică și la libertate absolută, smulgându-l simbolic din șablonul în care s-a încercat încarcerarea spiritului său.
Mihnea: Revenind la discuțiile despre arhitectură și la viața pe care ai trăit-o în Buzău, ai povestit că baza expoziției despre lucrările lui Saul Steinberg a plecat și de la o legătură personală pe care bunicul tău a avut-o cu artistul, având șansa ca, la un moment dat, să plece alături de Saul în America, însă a ales să rămână în țară. Cum te-a afectat, ca artist, această dramă a plecării lui Saul Steinberg în America, din pricina antisemitismului regimului antonescian, și care este moștenirea culturală pe care Saul Steinberg a lăsat-o României?
Vladimir Păun-Vrapciu: Drama plecării lui Saul Steinberg în America, sub presiunea sufocantă a antisemitismului din regimul antonescian, nu este pentru mine doar o filă de manual, ci o rană istorică vie. Pe mine și pe Steinberg ne leagă aceleași meleaguri: amândoi suntem născuți în județul Buzău și, la un moment dat, ne-am jucat pe aceleași străzi, dar în timpuri diferite. Această conștientizare a spațiului comun m-a obligat, ca artist, să privesc exilul său nu doar ca pe o pierdere biografică, ci ca pe o amputare culturală violentă pe care România și-a provocat-o singură. Ne-am alungat geniile din cauza urii și a extremismului, iar golul lăsat în urmă a deformat generații întregi.
Moștenirea culturală pe care Saul Steinberg a lăsat-o României este una uriașă, chiar dacă, în mod paradoxal, ea a fost recunoscută și asimilată cu mare întârziere acasă. Steinberg a luat cu el în America spiritul, umorul și acea capacitate unică de a face haz de necaz, transformându-le în instrumente de analiză pentru societatea americană. El a demonstrat lumii întregi că desenul nu este doar ilustrație, ci filosofie pură, o formă superioară de gândire și critică socială. Pentru grafica și arta conceptuală de la noi, moștenirea lui este o lecție fundamentală de libertate a liniei: Steinberg a arătat cum o singură linie fluidă și precisă poate demantela birocrația, absurdul puterii și rigiditatea oricărui sistem totalitar.
Baza expoziției mele nu a fost un simplu omagiu academic, ci o încercare asumată de a reînnoda acest fir rupt al istoriei și de a aduce simbolic înapoi acasă o parte din acel spirit exilat, pe aceleași străzi pe care, peste ani, am crescut și eu. Tocmai de aceea, mi-ar plăcea foarte mult ca autoritățile care conduc județul Buzău să înțeleagă, la un moment dat, importanța crucială a acestui artist și să creeze în cadrul Muzeului Județean un spațiu expozițional permanent dedicat lui Saul Steinberg.
Trebuie să conștientizăm valoarea exactă a reperelor noastre naționale: dacă județul Gorj l-a dat lumii pe Constantin Brâncuși și a știut să-i consfințească memoria, județul Buzău l-a dat pe Saul Steinberg. Este o datorie morală și culturală să îi oferim acasă un spațiu de aceeași anvergură, transformând Buzăul într-un punct de reper pe harta avangardei mondiale, așa cum merită cu prisosință.
Mihnea: Și o ultimă întrebare! Nivelul de cultură din țara noastră a suferit, din 1990 până în prezent, căderi constante în ceea ce privește interesul cetățenilor pentru spectacolele de teatru, galeriile de artă sau sălile de lectură. În fapt, o statistică apărută anul trecut a arătat că puțin peste 30% dintre oameni mai sunt atrași de lectură și, dacă ar fi să ne raportăm la literatură, procentul probabil ar fi mult mai mic. Peste această problemă se adaugă subfinanțarea cronică a instituțiilor culturale, un legislativ neinteresat de sistemul educațional național și o indiferență a românului de rând față de tot ceea ce înseamnă un act artistic.
În același timp, există o înclinație a românului spre entertainment de calitate îndoielnică, promovat agresiv pe rețelele sociale, bazat pe exploatarea scandalului, gratificarea financiară fără multă muncă și manipularea frustrărilor populației cu ajutorul algoritmilor. Cum ar putea micile galerii și artiștii din România, indiferent de ocupația lor, să susțină o modalitate de rezistență culturală?
Vladimir Păun-Vrapciu: Pentru a supraviețui subfinanțării cronice și concurenței agresive a divertismentului facil, micile galerii și artiștii independenți din România nu trebuie să se izoleze, ci să coboare în stradă și să redefinească regulile jocului. O cale viabilă de rezistență este transformarea galeriilor în spații hibride — cafenele, librării sau centre comunitare — unde artele vizuale se împletesc natural cu teatrul independent, muzica și lectura.
În paralel, elitismul academic trebuie înlocuit cu un limbaj simplu și empatic, iar accesul la artă poate fi democratizat prin vânzarea de printuri sau obiecte mici, la prețuri accesibile publicului tânăr. În mediul online, în loc să ignore algoritmii rețelelor sociale, artiștii îi pot submina inteligent: publicând clipuri scurte și autentice despre procesul brut de creație, dincolo de eșecuri și dincolo de atelier, oferind astfel o alternativă plină de sens la scandalul cotidian.
Această conexiune directă deschide calea către comunitate și solidaritate, permițând creatorilor să se unească în cooperative pentru a împărți costurile și a se finanța direct prin platforme de crowdfunding. Mai mult, prin mutarea proiectelor și a caravanelor culturale în orașele mici și sate, acolo unde oferta este zero, arta își recâștigă rolul vital de a activa comunități uitate.
Totuși, să nu uităm că, pentru artiștii contemporani, statul român, prin asociațiile Uniunii Artiștilor Plastici, asigură o bază solidă în dezvoltarea unui artist emergent. Această uniune reprezintă o fortăreață de rezistență împotriva neajunsurilor, ajutând artiștii cu ateliere, spații expoziționale și o pensie mărită cu câteva procente bune. Este instituția care, încă de la înființarea ei, a sprijinit artistul român cât a putut de bine.
În ceea ce privește Ministerul Culturii, din câte vedem, acesta a creat un sistem de finanțare prin tot felul de programe culturale și de proiecte, care sunt bine-venite. Totodată, artistul emergent are posibilitatea să acceseze finanțare de la mediul privat, prin declarația 177 de sponsorizare. Artistul român, în comparație cu alți artiști din lume, nu are nicio scuză. Plus că, pe tine ca artist, nu te obligă nimeni să faci artă; faci artă din plăcere și pasiune.
Unde într-adevăr vedem acum o situație dificilă, din păcate, este la institutele muzeale. Acestea se află într-o situație grea din cauza politicilor decidenților care nu înțeleg cu adevărat rolul acestor instituții culturale. Ele sunt garanția și pot demonstra, prin bogata lor colecție de obiecte istorice, că noi am existat și existăm pe acest teritoriu. Muzeele sunt cele care țin în spațiile lor istoria acestui popor, fiind, mai pe scurt, certificatul de naștere al României.
Pe de altă parte, dincolo de idealismul comunitar sau de sprijinul instituțional, trebuie să privim realitatea în față: arta este cel mai înalt forum economic al capitalismului, un spațiu speculativ în care intangibilul primește o valoare financiară adesea abstractă. Cu toate acestea, în esența ei profundă, arta nu te obligă, ca individ, să o faci să crezi. Ea nu impune dogme, nu cere înregimentare și nu se supune complet regulilor pieței, deoarece arta o faci din plăcere, dintr-o nevoie pură de libertate. Iar pentru plăcere trebuie să faci niște sacrificii — fie că vorbim de stabilitate financiară, timp sau confort — totul reducându-se la o alegere intimă: ești dispus sau nu să le faci!
Nu este o luptă ușoară și poate părea de multe ori că dăm greș sau că mergem la ghici, dar istoria ne arată că adaptarea și creativitatea înving întotdeauna blocajele sistemice, deoarece noi, specia umană, găsim tot timpul o soluție. Acesta este scopul nostru în a exista ca specie pe acest teritoriu.
Autor: Mihnea-Paul Popescu (n.2001) este un tânăr critic de artă și curator în curs de formare care studiază atent dezvoltarea sectorului artei contemporane din România. Absolvent al studiilor de licență ale Facultății de Istorie a Artei din cadrul Universității București completate ulterior cu Masterul în Istoria Artei și Filosofia Culturii, Mihnea a studiat rolul lucrărilor de artă românească în marile colecții ale țării și semnificația fenomenului colecționismului de artă în susținerea artiștilor tineri de a continua să creeze.
