Curatorul Horațiu Lipot în spatele lucrării „Out of Control Panel” de Nicolae Romanițan
Horațiu Lipot (n. 1988) este un curator român cunoscut pentru abordările sale îndrăznețe, chiar ușor petulante în materie de organizare de expoziții care promovează artiști și tematici deopotrivă asumate, destinate să chestioneze status-quo-ul artistic și social în care trăim. Absolvent al studiilor de Istorie și Teorie a Artei din cadrul UNArte, a fost implicat de-a lungul anilor în organizarea a diferite show-uri artistice de perspectivă dintre care se disting expozițiile:„NOIMA 15 ICR Budapesta 2018, „May Amnesia Scratch our Membrane” Galeria IOMO în 2021, „Tomorrow in the battle think on me” Solo Show dedicat pictorului Nicolae Romanițan la BIJU Gallery 2022, „Lupta schimbă gustul cărnii” dedicată sculptorului Mircea Roman de la IOMO Gallery din 2025, cât și show-ul „Shadows of the Mind” din cadrul galeriei Scanteia+ dedicat marelui fotograf Roger Ballen în care s-a implicat din postura de asistent curator. De asemenea, pentru succesul lui curatorial a fost premiat în anul 2023 cu distincția BEGA Art Prize alături de alți curatori precum Georgia Țidorescu sau Cristina Teodorescu.
Diversitatea limbajului curatorial pe care Horațiu Lipot o propune în sfera cultural-artistică este completată de versatilitatea și multitudinea stilurilor de creație explorate: de la pictură, la sculpturǎ, instalație și fotografie. Întocmai, utilizarea conceptelor filozofice în textele de expoziție pornește de la o premisă clară prin care Horațiu invită vizitatorii să chestioneze valoarea și veridicitatea fiecărei lucrări prezentate, cu scopul de a milita pentru gândirea criticǎ a pasionatului de artă în relația pe care o stabileşte cu artiștii și creațiile lor.
Pentru a cunoaște mai în detaliu procesul din spatele fiecărui show artistic, am luat un interviu amplu atât curatorului cât și omului din spatele activității culturale cu scopul de a răspunde la câteva întrebări concrete despre evoluția mediului artistic național, despre relevanța și munca unui curator în promovarea artiștilor și operelor de artă în zilele noastre, respectiv despre obstacolele și provocările pe care le-a întâmpinat de-a lungul anilor în această profesie.
Mihnea: Horațiu! Îți mulțumim că acorzi acest interviu revistei ArteVezi, având în vedere că îți urmărim cu interes contribuțiile tale în sfera artei în promovarea artiștilor emergenți din diferite discipline vizuale, începând cu pictura și extinzându-te înspre zona fotografiei. De unde a început cariera ta curatorială și care a fost motivul pentru care ai pornit spre această direcție de organizare de show-uri artistice?
Horațiu Lipot: Salutare, Mihnea & ArteVezi — mereu mi-a plăcut titulatura voastră ușor imperativă. Totodată, vă mulțumesc pentru interes.
La fel ca în multe alte cariere din acest domeniu (care, din câte știu, până acum 10 ani nici nu apărea în COR, iar în DEX avea doar sens juridic; și, căutați, vă rog, dreptul de curatelă, fiindcă enunțul său spune atât de mult despre principiile de bază ale profesiei noastre), parcursul meu a început și s-a coagulat exclusiv prin practică, în diverse roluri, înainte de a deveni un demers conștient, asumat și, sper, structurat metodologic. Propriu-zis, am lucrat timp de 6 ani în piața secundară de artă, adică la case de licitații, au urmat 2 ani sabatici de hai-hui și flaneurism artistic în toate atelierele posibile, iar de aproximativ 7 ani activez exclusiv în organizarea de expoziții, jurnalism cultural, dar și ca autor sau editor de publicații artistice.
Nu aș spune că doar cele două medii de expresie menționate îmi definesc practica sau interesul curatorial, ele fiind doar o mică parte, ca două numere prime într-un șir. Totuși, observ astăzi o tendință generalizată spre supraspecializare, de la mediul academic până la nivelurile cele mai practice al societății. De aici și tendința multor colegi de a defini strict materialele, mediile și, mai important agendei culturale oficiale, conceptele cu care lucrează.
Interesul meu se situează mai degrabă în zona studiilor vizuale. Cred că, pornind de la artefacte artistice specifice și de la o cunoaștere aprofundată a istoriei artei în desfășurarea și funcția ei, se poate construi un sistem epistemologic capabil să definească în parametri destul de exacți un anumit context social sau istoric. Spre exemplu, analizând câteva autoportrete ale Sofonisbei Anguissola în comparație cu cele ale contemporanilor ei bărbați, Albrecht Dürer sau Tizian, poți înțelege mult mai exact condiția femeii și intenția auctorială în acel secol XVI, decât din tratatele de istorie clasică ori din studiile sociologice.
Mihnea: În practica ta curatorială, am observat că ai o predilecție pentru explorarea unor tematici ancorate în realul social, într-o documentare mai amplă asupra vieții umane în diferite ipostaze socio-politice. Și în acest caz, îmi aduc aminte de anumite show-uri artistice precum „Mineriada” din cadrul Galeriei 2/3 sau una dintre recentele tale expoziții de la Scânteia+, „Explaining Photography in 39 works”. Cât de mult contează în realizarea unui concept curatorial inserția unor referințe politice și sociale cu scopul de a constitui o intersectare între actul de creație și necesitatea ființei umane de a dezbate realitățile din jurul ei?
Horațiu Lipot: Politice mai puțin (deși, cum se spune, orice alegere a individului este un act politic în sine), sociale, evident, cum spun și mai sus prin faptul că acest domeniu poate fi și el unul cu o epistemologie precisă și cu o metodologie funcțională. Iar dacă da, cărui tip de cunoaștere? Îi aparține acest sistem, cu siguranță că aceasta se referă la totalitatea activităților și comportamentelor umane, din preistorie și până acum.
Ca o paranteză, Mineriada a fost o expoziție curatoriată de Sonia Voss, rolul meu acolo a fost cel de a media un dialog între Roland Laub, adică artistul, curatoare, galerie și public.
Stricto sensu, realizarea unui concept curatorial, cum spui tu, cu inserția unor referințe politice și sociale, contează, cred, de multe ori doar ca marca stilistică cea mai eficientă în a atrage diversele finanțări din domeniul artistic. Vasăzică este foarte utilă la scrierea aplicațiilor, sau așa văd eu că este majoritar uzitată. Aici, aș vrea să pui cum în dialogurile vii se punea, un, «Și acum râde!», ca marcă din off.
A doua parte a enunțului mi se pare implicită, adică altă premisă a actului de artistic decât aceasta, sigur, la un nivel generalist, nici nu văd. Primul act artistic, mai mult decât acoperirea unei suprafețe cu o substanță, începe prin recunoașterea într-un obiect, prin alegerea și mai apoi dislocarea lui din lume, sau din minte (dacă obiectul este simbol), prin faptul că are tocmai proprietatea de a oglindi și, poate, explica în parte, lumea. Putem da exemple concrete aici, ca niște prime și incipiente artefacte artistice specifice, ca cele pe care antropologii le numesc manoporte, și desigur, revoluția duchampiană.
Anton Roland Laub- „Mineriada” 2pe3 Galeria 2026, photo courtesy of @2pe3galeria
Mihnea: La începutul acestui an a avut loc în cadrul galeriei Scânteia+, expoziția „Shadows of the mind” dedicată unuia dintre cei mai cunoscuți fotografi, Roger Ballen. Am urmărit cu interes expoziția artistului American având în vedere ca acesta a contribuit, prin operele sale fotografice, la o conștientizare a stilului de viață dur, oprimant al păturii defavorizate sud-africane. Și ce mi-a stârnit interesul asupra seriilor sale are legătură cu faptul că au fost realizate întocmai în perioada de vârf a apartheid-ului, în care nu doar că se vorbea de marginalizarea populației africane în propria lot țară, dar se punea accentul și pe o idealizare a vieții populației albe a Africii de Sud. Iar munca lui Ballen a arătat contrariul în privința sărăciei și existenței unei degradări sociale chiar și în sânul comunității Afrikaans. Cum consideri că a fost percepută de publicul român această expoziție și cum a fost atmosfera de lucru cu Roger Ballen?
Horațiu Lipot: Am lucrat deopotrivă relaxat, datorită firii sale empatice, cât și extrem de profesionalizat cu Roger. Ca în cazul oricărui artist de talie globală, Ballen are totul perfect inventariat și organizat, un studio profesionist coordonat de diverși specialiști care se ocupă cu părți specifice, de la arhivare și prezentare până la furnizarea textelor explicative necesare. Așadar, prin comunicarea fiecărui pas, dialoguri săptămânale și organizarea în detaliu a fiecărui aspect, totul a decurs eficient și într-un timp relativ scurt în aranjamentul efectiv al expoziției, deși volumul de lucrări a fost unul mare, 99.
În ce privește receptarea, la fel, ca în cazul oricărui artist de talia sa, cu o operă arhicunoscută, cât și prin natura subiectelor sociale, să le spunem eufemistic, incomode, receptarea a fost, în rândul specialiștilor, una general pozitivă, dar și cu opinii contradictorii, exprimate multe în articole dedicate expoziției. În ce privește publicul larg, interesul a fost mai mult decât entuziast, având în vedere că rareori un artist cu o asemenea vizibilitate expune aici, cu o operă atât de consistentă, practic o retrospectivă.
Mihnea: Reîntorcându-mă asupra expoziției „ Explaining Photography in 39 works” ai optat alături de curatorul, artistul și totodată fondatorul spațiului Scânteia+ Dani Ghercă la o documentare mai amplă asupra fotografiei contemporane românești. Așadar, vorbim de o serie de lucrări fotografice și cu o valoare istorică de maximă importanță pentru înțelegerea contextului perioadei de tranziție post-revoluționară, plecând de la imaginile dure ale Mineriadei din 1990 realizate de Mircea Hudek, la simbolul timpuriu al capitalismului occidental reprezentat de Ion Iliescu mâncând dintr-un carton de cartofi prăjiți de la primul McDonald’s din București (fotografie realizată de Ștefan Ioniță alias Fane Jeg). Ulterior, aceste serii au fost completate de lucrări ale unor artiști mai tineri, dar de referință pentru fotografia românească precum Michele Bressan sau Ioana Cîrlig, ce explorează efectele postindustrialului, respectiv rămășițele dezvoltării socialiste în peisajul urban românesc. În acest caz, ar reprezenta această expoziție și o analiză mai amplă a fotografiei asupra amprentei pe care tranziția de la comunism la capitalismul și democrația imperfectă a societății de astăzi a proiectat-o asupra românilor de rând?
Horațiu Lipot: Nu, asta ar fi doar o componentă a ei, care ține cam exclusiv de domeniul fotojurnalismului sau al documentarului social. Este vorba și de multă autoreferențialitate în expoziție ca tip de raportare. Artiștii, în special cei de după ’90, trebuie înțeleși ca niște oameni care primeau o gură de aer după ieșirea dintr-un spațiu închis și, cam, abiotic; deci principala lor preocupare, mai mult decât o analiză la rece a realităților de atunci, a fost cea de a putea face ceea ce era interzis înainte, vedem deci o abundență a artei conceptuale în acei ani, dar și a anumitor tehnologii sau medii/mediumuri considerate subversive până atunci, iar fotografia este aici centrală, prin calitatea sa de înregistrare presupus obiectivă a realității. Dacă te uiți la arta acelor ani, vei vedea în primul rând, așa cum se observă și în mica bucată pe care expoziția o prezintă, o abundență a conceptualismului și a ceea ce s-a numit critical theory din punctul de vedere al poziționării.
Privire de asamblu asupra expoziției „Explaining Photography in 39 works ” Scânteia+, 2026 @scanteia_plus
Mihnea: În afară de fotografie, proiectele tale curatoriale au acoperit și sfera picturii sau a sculpturii și aici ne referim atât la expoziția destinată sculptorului Mircea Roman, „Lupta schimbă gustul cărnii” sau expoziții precum „An A.I walks into a bar” ori „Weltschmerz Melancholia” destinată artistului clujean Nicolae Romanițan. În opinia ta, care este diferența dintre pregătirea unei expoziții de pictură față de una de fotografie?
Horațiu Lipot: În pregătirea expoziției nu ar trebui să fie vreuna; pot fi diferențe structurale, conceptuale, morfologice între aceste medii, sigur, însă prezentarea lor ca act, expoziția ca mediu în sine, trebuie să opereze cu aceleași cutume, deontologie și practici. Curare, a avea grijă, bazal, deci indiferent de natura artefactului.
Mihnea: Există o tendință a oamenilor de a asocia arta cu suferința, cu tenebrele cele mai adânci ale ființei umane, să perceapă actul artistic precum o călătorie a vieții prin care se analizează toate aceste etape ale evoluției omului. Și cum publicul atribuie frumusețea și o calitate superioară artelor care au plecat din greutăți, precum lucrările realizate de Vincent Van Gogh din ultima parte a vieții sale care reflectă din episoadele de psihoze depresive ale sale și până la un exemplu, mai exotic din literatură, cel al lui Feodor Dostoievski recunoscut pentru operele sale în care expunea realitățile din viața sa oprimantă din timpul Rusiei Țariste. Așadar, consideri că o expoziție de calitate ar pleca și de la panotarea unor lucrări cu o încărcătură emoțională puternică, opere ale căror menire este de a dezvălui din trăirile și sentimentele intense ale artistului? Sau din autenticitatea stilului de viață a artistului?
Horațiu Lipot: Cred că răspunsul meu se intuiește din explicațiile date mai sus despre cum văd actul auctorial și mediul expozițional. Iarăși, cred că este o îngustare, sau metoda ar trebui să fie inversă: de la artefacte la concept, nu de la concept la artefact. Plus că terenurile auctoriale sunt mereu mișcătoare, cum în versurile lui Dan Sociu se spunea: „Eu vin din Bukowski / Tu vii din Turgheniev / Și nu avem nicio șansă, nicio șansă. să ne întâlnim”.
Mihnea: În opinia ta, care ar fi atu-urile pe care ar trebui un spațiu sau o galerie să le aibă pentru organizarea în bune condiții a unui proiect curatorial?
Horațiu Lipot: Este, iarăși, o întrebare prea generalistă și cumva retorică. Finanțare, oameni potriviți, decidenți sau artiști, interes etc., evident, acestea fiind doar chestiuni generale.
Mihnea: Ce alte proiecte curatoriale vei mai avea pe viitor?
Horațiu Lipot: Că vorbeam de bune cutume și practici ale domeniului, una dintre ele este că proiectele se anunță când sunt anunțate public de către organizator.
Mircea Roman- Expoziția „Lupta schimbă gustul cărnii” , IOMO Gallery, 2025 @iomogallery
Mihnea: Și o ultimă întrebare! Recent, am constatat că apar tot felul de spații de expunere și galerii private care încep să ocupe un loc tot mai important în peisajul expozițional românesc peste care se adaugă și capacitatea acestora de a vinde în mod constant și de a susține atât funcționarea spațiilor respective, cât și pe tinerii artiști în a avea un loc unde să vândă lucrările. La opul opus se află marile muzee de artă, consacrate ca instituții de stat culturale și cu vaste colecții de artă ce înglobează părți din patrimoniul țării respective, dar care au diferite probleme în privința finanțării ce depinde , la rândul ei, de ministere ale culturii subfinanțate și afectate de o birocrație excesivă. Cum vezi viitorul muzeelor de artă din zilele noastre raportat la problemele economice actuale și în același timp la evoluția mediului privat cultural? Cum pot conlucra mai eficient cele două domenii pentru o bună colaborare care să contribuie la promovarea și muzealizarea operelor artiștilor contemporani?
Horațiu Lipot: Având în vedere că practica mea este limitată în domeniul muzeal și acoperă doar partea expozițională, nu și pe cea foarte importantă, administrativă, nu aș putea să emit o opinie pertinentă în acest context. Dar, totodată, având în vedere că scopurile lor sunt diferite (promovare și comercializare vs. contextualizare și conservare, să spunem, în teorie), nu văd o convergență simbiotică neapărată, alta decât că primele își bazează produsele promovate și prețurile pe un raport direct cu ceea ce zona muzeală propune, muzeifică.
Mihnea-Paul Popescu (n.2001) este un tânăr critic de artă și curator în curs de formare care studiază atent dezvoltarea sectorului artei contemporane din România. Absolvent al studiilor de licență ale Facultății de Istorie a Artei din cadrul Universității București completate ulterior cu Masterul în Istoria Artei și Filosofia Culturii, Mihnea a studiat rolul lucrărilor de artă românească în marile colecții ale țării și semnificația fenomenului colecționismului de artă în susținerea artiștilor tineri de a continua să creeze.
