Interviu cu Nicolae Romanițan: „Artă se poate face în orice condiții dacă ești dispus să mergi pe acest drum”
Nicolae Romanițan
Nicolae Romanițan (n. 1991) este un artist român interdisciplinar, cunoscut în arta contemporanǎ pentru abordarea autentică a unor diverse teme inspirate din jocuri video, filme, gravuri renascentiste, manuscrise medievale și fotografii cu spații industriale abandonate, compactate în opere vizuale marcante, menite să surprindă diferite teme legate de dilemele existenței umane, în raport cu persistența schimbărilor tehnologice.
După absolvirea studiilor de licență, în cadrul secției de grafică a Universității de Artă și Design din Cluj, Nicolae Romanițan a adunat un portofoliu consistent de expoziții pe plan național și internațional, printre care se numără: „Transylvanian Painting Today” în cadrul galeriei Telegraph.cz din Olomouc, Cehia (2026); „Inconcrete Drawings” în cadrul galeriei View Masters Landschappen in Perspectieff din Belgia (2018); „Weltschemrz Melancholia Show” în cadrul Biju Gallery din Cluj (2025); „May amnesia never scratch our membrane” (Galera IOMO, București) (2021); „Come, let’s have a walk” (Biju Gallery, Cluj-Napoca) (2022) și „A Territorial Hope Affair” de la Salon de Papier by Mobius (2024).
Contopirea evenimentelor istorice cu realitățile absurde ale cotidianului ironizate prin violență, grotesc, transumanism excesiv și erotism feroce sunt infuzate în lucrările sale, cu scopul de a evidenția un univers al fatidicului existențial, o ruptură iremediabilă dintre conștiința umană și influența nefastă a inconștientului colectiv asupra memoriei și gândurilor acesteia. Iconicitatea elementelor vizuale ale tehnologiei omniprezente în operele sale se contrastează puternic cu scenele de o violență inimaginabilă, inspirate din jocurile video, elaborând astfel un tablou șocant, apocaliptic al unei dimensiuni postumaniste, în care simbioza dintre tehnologie și om va purcede în final la împingerea ființei umane spre irelevanță.
Dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor digitale a cauzat o schimbare fundamentală de comportament și de relaționare interumană, de cele mai multe ori provocând o pierdere a abilităților de comunicare între indivizi, în detrimentul unei presupuse siguranțe oferite de lumea virtuală. În cele din urmă, oglindirea perfecționismului uman prin prioritizarea evoluției tehnologice în detrimentul umanului devine, astfel, catalizatorul unui lung proces ciclic de descompunere fizică și morală a omului și de transformare a acestuia într-un nou individ alienat de vechea sa structură materialo-organică.
La o privire mai atentă asupra lucrărilor lui, artistul clujean Nicolae Romanițan tinde să examineze această etapă sensibilă de tranziție între reducerea individului la un avatar prins în sfera digitală și necesitatea acestuia de a-și menține identitatea umană intactă sub presiunea progresului actual. Astfel, viziunea sa artistică se concentrează pe diferite suprafețe de lucru, precum lemnul, pietrele, plăcuțele de beton sau bucățile de metal, pentru a închista din realitățile actuale scopul de a crea anumite dovezi palpabile ale existenței vieții umane, în raport cu dezvoltarea tehnologică. Este de apreciat răbdarea artistului asupra fiecărui detaliu meticulos, caracteristic pieselor sale, mai ales că acesta alege să lucreze pe suprafețe destul de complexe în aplicarea culorilor și a pensulației.
Iar în acest caz, curiozitatea m-a împins să descopăr mai în detaliu esența artei lui, printr-un interviu care să acopere o multitudine de sfere: începând cu viața și copilăria sa din Cugir, la primele sale lucrări din timpul facultății, la diversificarea stilului de lucru și până la viața de artist a prezentului, plină de expuneri pe plan național și internațional, care îi certifică poziția de artist aflat în curs de consacrare.
În cadrul interviului, am urmărit să găsesc câteva răspunsuri pertinente asupra următoarelor întrebări: „Care este rolul artei în aceste timpuri, în care imaginea generată prin mijloace digitale pare că acaparează retina privitorilor?”; „A transformat acest secol tehnologia într-o nouă credință?”; „Am atins pragul critic al evoluției umane sau trăim doar o etapă incipientă, până când toată această dimensiune va crea un nou tip de ființă umană?” Evident, aceste răspunsuri sunt complexe și nu pot fi oferite instant, și tocmai de aceea am optat să discut aceste dileme pe îndelete cu artistul Nicolae Romanițan, urmărindu-i totodată creațiile.
Mihnea: Nicolae, îți mulțumim că ne-ai primit în atelierul tău. Având un CV artistic solid, cu o multitudine de show-uri de grup și solo la activ, am putea spune că ești un artist destul de realizat în privința expunerii. Acest fapt se aplică și lucrărilor în sine, care au o deschidere largă pe piața artei, probabil și din pricina graniței pe care o explorezi dintre tehnologie și tenebrele vieții umane. Cum de te-ai gândit să integrezi tematicile din jocuri clasice precum Doom, Quake și Red Alert, și dacă perioada ta în cadrul Secției de Grafică a UAD ți-a deschis acest apetit de a te inspira din imaginarul digital?
Nicolae Romanițan: Folosirea acestor teme inspirate din jocurile video nu a început neapărat din facultate. În fapt, pot să afirm că, în timpul studiilor mele universitare, alte erau preocupările mele tematice, fiind atras mai degrabă de subiectele existențialiste decât de ceea ce fac eu acum. De aceea, desenele mele în cadrul anilor petrecuți în secția de grafică a Universității de Artă și Design din Cluj au urmărit o direcție mult mai personală și profundă. Deci nu în facultate am descoperit zona aceasta pe care merg acum, ci mult mai târziu. Totuși, secția de grafică de la Cluj a avut o contribuție pozitivă asupra tehnicii de lucru, oferindu-mi și o perspectivă amplă asupra tehnicilor de gravură.
Mihnea: Trăindu-ți copilăria în Cugir, ai avut contact cu peisajul industrial românesc și cu traiul complicat într-un oraș monoindustrial, ce trecea prin dificultățile tranziției: oameni pensionați mai devreme de la Uzina de Armament, problemele financiare prin care familiile de români treceau în anii ’90–’2000 și lupta constantă pentru supraviețuire într-un peisaj politic tulburător. Paradoxal, în tot acest mediu tern, brutal și ușor oprimant, a apărut „o oază de libertate”, ce oferea acel gust efervescent al Occidentului prin apariția internetului, a sălilor de calculator și a televiziunii pe cablu. Cum te-a format Cugirul atât ca om, cât și ca artist și ce părți din oraș se reflectă în lucrările tale?
Nicolae Romanițan: Păi toată sfera aceasta a post-industrialului sau a industrialului activ s-a întipărit, într-adevăr, în personalitatea mea, fără să-mi dau seama, pentru că în timpul copilăriei mele încă mai era în activitate Uzina Mecanică din Cugir, iar toate acele construcții industriale defineau, în general, spiritul orașului. În general, mediul din care un om face parte își pune amprenta asupra viziunii pe care el o are despre lume și, în cazul particular al felului meu de a vedea și reprezenta lucrurile. Dar, pe lângă zona industrială și toată această parte a vieții muncitorești din Uzina Mecanică, au apărut în oraș internet cafe-urile, de unde am descoperit aceste dimensiuni virtuale din care mă inspir și pe care doresc să le transpun în mediul analog sau, mai exact, pe o suprafață palpabilă, concretă, precum bucățile de ziduri recuperate din diverse locuri.
Nicolae Romanițan- Self-Portrait as a Child on the 90s motherboard, oil on motherboard
Mihnea: Cam aceasta este percepția mea când îți văd și eu tablourile. Îmi evocă anumite stări de nostalgie care mă duc cu gândul la internet cafe-urile anilor 2000 din cartierul copilăriei mele, Dristor–Sălăjan.
Nicolae Romanițan: Desigur! Este un lucru pe care îl apreciez în continuare, pentru că internet cafe-urile nu erau doar un loc unde te bucurai de anumite jocuri, ci simbolizau și un spațiu în care era încurajată comunicarea și în care se solidificau relațiile de prietenie. Din Cugir, de exemplu, îmi amintesc de existența unui celebru internet cafe, Deutron 2000, se numea și avea o tematică futuristă specifică perioadei anilor ’90–’2000, în care lumea se raporta într-o manieră pozitivă asupra viitorului. De aceea, filmele, videoclipurile muzicale sau desenele animate conțineau anumite scene în care se integrau elemente de science fiction.
Era o perioadă unică, aș putea spune, prin care, odată cu apariția unor serii de filme precum Matrix, exista o curiozitate în legătură cu începutul de mileniu și cu felul în care se va desfășura evoluția speciei umane în raport cu tehnologia. Și, drept tribut pentru această perioadă a copilăriei, care a simbolizat și o sursă majoră de inspirație pentru creațiile mele, am expus cu Biju Gallery, la ediția din 2026 a târgului de artă contemporană RAD Fair, o lucrare care chiar se numește Deutron 2000 și care a ajuns într-una dintre importantele colecții de artă contemporană din România, cea a lui Avi Cicirean. Să nu uit că imaginarul inspirat din lumea digitală a fost influențat și de accesul la calculatorul din magazinul alimentar al familiei mele, un 486 clasic din anii ’97–’98, pe care mă jucam toate acele jocuri din pachetul Microsoft, precum Minesweeper sau Solitaire, iar mai târziu titluri precum Doom sau Quake, care au avut rolul de a mă transpune într-o dimensiune eliberatoare, departe de realitatea destul de dură și cenușie a Cugirului post-comunist.
Mihnea: Totuși, modelele de inspirație din tablourile tale sunt mai complexe și mai diversificate, pentru că nu se limitează doar la sfera digitală. În aceste lucrări se regăsesc și câteva principii estetice ale imagisticii ecleziastice, cu precădere ale frescelor bizantine. Și, așa cum am studiat biografia ta, am citit că ai lucrat, după finalizarea studiilor universitare, în restaurarea bisericilor și a mănăstirilor din Transilvania. Corectură / editare (ortografie, diacritice, punctuație, acorduri) – partea trimisă. Acest job ți-a oferit șansa de a învăța pictura bizantină, de a folosi cromatica închisă pe suprafețe mate, precum pereții catedralelor, pentru pictarea diferitelor fresce ortodoxe. A contat meseria de restaurator de biserici în diversificarea materialelor de lucru, precum plăcile de metal sau de beton, bucățile de rocă ori placajele de lemn?
Nicolae Romanițan: Am vrut imediat după terminarea facultății să activez într-un job din sfera artistică, prin care să îmi pun în valoare competențele de a picta pe suprafețe de lucru concrete. Astfel, am evitat job-urile de graphic design, ce presupuneau un contact intens cu mediul digital, deși, teoretic, erau mai populare în facultate și erau cu mult mai bine plătite decât ceea ce făceam eu. Și, pentru că am avut o afinitate cu gravurile și, în special, cu manualitatea și cu experimentarea diferitelor suprafețe de lucru, ori a unor substanțe precum bitum-ul, acizii sau diverși solvenți, am decis să merg pe drumul acesta al lucrului cu materialitatea, alături de un prieten din Cluj, tot pictor, care m-a recomandat.
Practic, am lucrat din 2014 până la sfârșitul lui 2019 în restaurarea de mozaicuri la Catedrala din Cluj. Iar odată cu venirea pandemiei, la o lună după ce am plecat, am ales să mă dedic în totalitate artei mele.
În prezent, mă simt recunoscător pentru acel mediu de lucru din biserici, pentru că acolo mi-am antrenat răbdarea asupra detaliilor și mi-a deschis un orizont asupra esteticii bizantine pe care o utilizez frecvent în pictura mea, cu toate că nu sunt o persoană foarte religioasă. Prospețimea viziunii și profunzimea iconografiei bizantine m-au atras în utilizarea acestor referințe estetice în tematicile pe care le abordez pe o multitudine de suprafețe și le intercalez cu elemente de tehnologie retro.
Mihnea: Să înțeleg că aceste influențe bizantine au contribuit și la seriile de mozaicuri pe care le-ai făcut?
Nicolae Romanițan: Da! Lucrând la restaurarea acestor tipuri de piese în biserici, am fost fascinat de întregul proces de fixare și aranjare a bucăților de sticlă sau de piatră, sub diferite forme, și am gândit ideea că piesele de mozaic sunt ca un fel de „pixelare” în format analog al imaginii. În sine, pixelul este forma de bază de la care pleacă chiar și graficile avansate din lumile virtuale de azi.
Mihnea: Și astfel, mozaicul te-a ajutat să înțelegi procesul de bază al formării unei imagini? Precum graphic designerii care folosesc diferite aplicații de tip DirectX sau Vulkan în compunerea obiectelor într-un spațiu tridimensional digital, cu ajutorul pixelilor?
Nicolae Romanițan: Într-un fel da! Pentru că nu poate să-ți iasă perfect o lucrare fără să cunoști anumite principii de bază care stau în spatele procesului de creație. Așa cum în pictură culorile primare stau la baza imaginii, tot așa în lumea digitală pixelul — acel element binar sub forma unui pătrățel — este fundația a tot ceea ce vizualizăm. Iar mozaicul te ajută să înțelegi, în mod practic, cum se formează o imagine, prin simplul fapt că fiecare piesă trebuie așezată sub forma unui puzzle pentru a contura o formă și, astfel, îți oferă această perspectivă a ciclului de compunere–decompunere vizuală, esențială actului artistic.
Mihnea: Folosirea acestor materiale și suprafețe dure pe care lucrezi a fost ulterior înglobată în rășină epoxidică (epoxy). Cam aceasta este tendința pe care o observ la ultimele expoziții făcute de tine și, în genere, cu expoziția Weltschzerz Melancholia, curatoriată de Horațiu Lipot în cadrul Galeriei Biju din Cluj. Se identifică această tehnică de înglobare a lucrărilor în epoxy sub forma unui manifest artistic prin care intenționezi să păstrezi o istorie a ființei umane, sub modalitatea unor „artefacte” ce așteaptă să fie descoperite de civilizațiile viitoare?
Nicolae Romanițan: Da! Este o idee cu care cochetez de ceva timp: aceea de arheologie inventată (xenoarheologie). Este vorba despre confecționarea unor dovezi actuale umane, conservate în timp, pentru a fi descoperite de generațiile următoare. În fapt, mi-am privit întotdeauna lucrările ca pe niște frânturi din societatea prezentului, care să rămână sub forma unor artefacte pentru arheologii viitorului, cu scopul de a le explica urmașilor noștri cum s-a desfășurat evoluția umană de-a lungul secolelor trecute până în prezent. Și, dacă iarăși mă raportez la istorie, toate aceste serii încastrate în rășină epoxidică au pornit și de la o celebră misiune în spațiu, parte din programul Voyager al NASA, în care cercetătorii americani au trimis în spațiu două discuri de aur cu diferite inscripții pământene, cu scopul de a fi găsite de potențiale civilizații extraterestre, pentru a cunoaște date esențiale despre existența vieții pe Pământ.
Deci, în sensul acesta, îmi privesc lucrările. Deși există o nuanță satirică în ceea ce fac, pentru că eu nu integrez subiecte foarte profunde din punct de vedere sociologic, ci urmăresc anumite repere vizuale conforme epocii în care trăiesc și care definesc estetica actuală. Aș zice că, mai degrabă, aceste serii de lucrări analizează cum este privită societatea dintr-un unghi al absurdului sau dintr-o manifestare nonconformistă a imaginației.
Mihnea: În diversele serii de tablouri pe care le-ai lucrat — și aici mă refer la opere precum „Cybersphynxes”, „Genesis”, „Doom Intervention in an Old Monastery Hell Scene” și „Război pe țepe”, din diferite show-uri expoziționale — se remarcă un pattern pe care îl urmărești în imortalizarea degradării umane într-un peisaj apocaliptic, ce amintește, în anumite momente, de „infernul lui Dante” și de probele prin care omul trebuie să treacă pentru purificare. Și, cum istoria artei, prin dimensiunea ei amplă și încărcătura intelectuală, devine un reper în dezvoltarea unei imaginații solide, bazate pe tematicile biblice și mitologice reinterpretate, consideri că ar exista influențe subtile din tablourile lui Hieronymus Bosch și Pieter Bruegel cel Bătrân?
Nicolae Romanițan: Într-adevăr! Nu exclud existența unor influențe asumate ale acestor artiști, având în vedere că sunt printre pictorii mei preferați din punct de vedere al perspectivei spațiale: fiecare lucrare a lor miniaturizează personajele pentru a crea impresia că sunt privite de sus. Însă, în mod intuitiv, am ajuns să integrez și o influență-tribut stilului acestor artiști în lucrările mele, prin prisma desenelor din copilărie, pe care din păcate nu le mai găsesc, dar care mi-au format, ca să zic așa, această viziune de reprezentare a figurilor care se desfășoară pe suprafețe de perspectivă vizuală, asemănătoare lui Hieronymus Bosch sau lui Pieter Bruegel cel Bătrân.
În general, eu am o înclinație de a face diferite paralele cu istoria artei, însă nu cu părțile deja cunoscute de public și intens discutate în școlile sau facultățile de artă, ci cu alte zone considerate obscure de unii critici, dar care păstrează un anumit farmec și o anumită autenticitate cărora poate nu li s-a dat destulă importanță.
Hieronymus Bosch este un pictor celebru pentru epoca Renașterii Germane și a avut destui discipoli care să îi copieze stilul, cu toate că m-a atras întotdeauna estetica sa mai profundă și rece, față de stilul acela teatral al Renașterii Italiene. Dar, în toată această vastă istorie universală, există și câteva nume care nu sunt atât de cunoscute, precum Pieter van der Borcht, căruia am vrut să îi aduc la lumină seriile de „singerii” (scene cu maimuțe) și alte lucrări de-ale sale de sertar, ce mi se par foarte relevante contextului social pe care îl trăim. Iar dacă este să revenim asupra picturii bizantine, din iconografia respectivă nu am preluat reprezentarea figurilor biblice, ci am fost captivat de diferite simboluri pe care mulți oameni le-ar trece cu vederea, precum cheițele și lacătele sau craniile care apar la picioarele sfinților ori lanțurile cu care îi capturează pe demoni. Pe scurt, mie îmi place să fac o sinteză între o istorie a artei încă nedescoperită împreună cu frânturi din copilăria mea, peste care se mai adaugă anumite evenimente din trecut care m-au marcat în viața de adult, cu intenția de a reda un „rezumat antropologic” al condiției umane.
Mihnea: Cred că acest principiu de a oferi publicului o privire asupra unei părți încă neînțeleasă a artei se potrivește seriilor tale de lucrări realizate manual, în tuș pe hârtie, pe care le-ai expus de-a lungul anilor. Astfel, tematicile istorice s-au extins și înspre desenele adaptate gravurilor flamande, precum „Corporate Job in an Elementary Village School”, „Walking Ark – Nocturnal Animals” sau „Corporate Job in a Nursery”, ce te-au inspirat să utilizezi anumite repere moralizatoare pe care respectivele lucrări le expuneau în fața privitorilor.
Iar simbolistica discursului legat de principiile etice reduse ale europenilor din acele vremuri îmbrăca forme inedite prin prisma maimuțelor și a altor animale reprezentate, peste care au fost adăugate subtil aceste elemente ale dimensiunii digitale, precum calculatorul, mouse-ul și tastatura. Ar semnifica integrarea acestor aparate caracteristice omului digital și o satiră discretă pe care vrei să o adresezi privitorului în legătură cu aceste comportamente generice pe care am ajuns să le imităm, asemenea unor maimuțe pentru a ne facilita integrarea socială?
Nicolae Romanițan: Aș putea să afirm că se regăsește o intenție personală de satirizare a unor comportamente sau gesturi caracteristice oamenilor din jur. Și fiind dată asemănarea noastră ca specie cu maimuțele, tematica singeriei s-a mulat pe concepția pe care o aveam eu în raport cu gravurile lui Pieter van der Borcht.
În perioada secolelor XV–XVI, maimuța a fost un animal exotic pentru europeni, prezent numai în poveștile exploratorilor ori în diferite ilustrații, mai mult sau mai puțin plauzibile, din jurnalele de bord ale echipajelor de conquistadori. Iar cum aceste povestiri erau transmise prin viu grai, percepția față de aceste animale exotice Corectură / editare (ortografie, diacritice, punctuație, acorduri) – partea trimisă indiferent că era vorba de maimuțe, lei, elefanți sau rinoceri, se modifica în momentul în care erau transpuse pe pânză sau în ilustrații; de aceea, în anumite lucrări, portretele lor capătă tot felul de forme, unele chiar umane. Astfel, reinterpretările gravurilor flamande au contribuit la modul în care am perceput diferitele schimbări de-a lungul istoriei: dacă, pentru Renașterea târzie, animalele exotice reprezentau noile legături ale Europei cu teritoriile colonizate de pe continentul american, la fel, și integrarea acestor elemente tehnologice retro expune șocul individului din anii ’90–2000 în raport cu evoluția digitală. Și probabil că, în toată această agitație a progresului, omul pare să nu mai gândească rațional, ci se pierde într-un comportament de turmă, generic, pe care îl copiază pentru a se adapta curentului și pentru a nu risca să fie izolat social.
Mihnea: Dacă ne-am raporta și la istoria noastră post-decembristă, acest progres pe care l-ai amintit, mascat sub sloganul „visului american”, a pătruns în România și prin apariția celebrelor monitoare cu tub și a masivelor unități PC. În acele timpuri, asemenea aparate costau o avere pentru omul de rând. Și, practic, exista o anumită obsesie a românului cu orice tip de aparatură în anii respectivi, în care fiecare gadget ajungea să fie glorificat în gospodăriile țării.
Nicolae Romanițan: Un lucru normal, aș putea spune, pentru că apariția tehnologiei pe meleagurile noastre s-a manifestat precum o bucată de navă spațială care a picat în fundul grădinii. În fapt, este efectul consumerismului timpuriu, care a început să se manifeste timid în societatea românească după căderea comunismului. Pentru că românii au fost privați de multe bunuri de larg consum occidentale, noi aveam tendința să idolatrizăm toate aceste device-uri pe care le achiziționam sau să tratăm calculatorul și TV-ul color ca pe o entitate de care să avem grijă să nu o stricăm, precum un bibelou din porțelan fin. Însă, dacă aș analiza acest fenomen la o scară mai mare, el nu este specific doar spațiului românesc, ci este un comportament banal, specific economiilor capitaliste, în care noile tehnologii, precum cele digitale, ajung să fie tratate ca pe obiecte cu o valoare divină, indispensabile existenței umane.
Mihnea: Dacă tot dezbatem acest subiect al tehnologiei, odată cu această evoluție pe care o traversăm în zilele noastre, a apărut o tendință îngrijorătoare și destul de greu de înțeles, prin care omul a ajuns să fie una cu tehnologia: mai exact, sfera digitală este cea care îi dictează comportamentele, cea care a ajuns să gândească în locul individului. Ea contribuie la relaționarea interumană sau, mai degrabă, la diminuarea acestor legături în detrimentul dimensiunii virtuale.
Ar fi în acest caz toate acele lucrări ale tale pictate pe plăci de bază, pe circuite integrate, pe spatele hard-disk-urilor și floppy-urilor, precum „Autoportretul tău de copil pe o placă de bază” sau „Reborn”, un semnal de alarmă pe care vei să îl tragi ca artist referitor la efectele necunoscute ale transumanismului?
Nicolae Romanițan: Nu chiar! Nu mă gândesc atât de departe și nu văd inteligența artificială atât de apocaliptic. Procesul de formare al tehnologiei însă este problematic, pentru că structura A.I.-ului, până în prezent, s-a bazat pe acumularea de informații din alte surse, pentru a le sintetiza în obținerea unor capabilități cognitive cvasi-autonome, fără să se țină cont însă și de drepturile de autor ale surselor respective. Cu toate acestea, pentru că am o înclinație naturală de a urmări aceste operațiuni de digitalizare a tot ceea ce este concret, eu țintesc să funcționez ca o inteligență artificială inversă, care depozitează multitudini de imagini și informații digitale, pentru a le aduce în lumea reală, într-un format palpabil și autonom.
Ideea aceasta a pornit de la un scenariu fictiv, prin care mi-am imaginat dispariția societății în care trăim, cu toată lumea digitală construită în jurul ei, și ce ar rămâne pe plan concret ca o urmă durabilă a vieții pe Pământ. În fond, temerile mele se răsfrâng asupra pierderii capacităților noastre de stocare, precum o memorie a cărei abilitate de înmagazinare a amintirilor se îngustează, din cauza dezvoltării inegale a digitalului, peste limitele de stocare ale datelor reale. Iar în concepția mea, A.I.-ul este doar o unealtă, firească progresului digital, care înglobează anumite capabilități avansate de ordonare a datelor și de utilizare a acestora într-un format ce mimează originalitatea gândirii antropice. Însă, ceea ce mă uimește pe mine, ca artist, este lipsa oamenilor de a chestiona viabilitatea dimensiunii digitale: dacă mâine presupunem că aceste spații de stocare ar fi complet distruse sau alterate, ce s-ar întâmpla cu aceste amintiri? Unde ar putea să dispară? Și atunci, scopul creației mele pe aceste componente de PC este de a păstra, măcar parțial, o memorie vie asociată omului.
Mihnea: În primăvara acestui an, ai participat la expoziția „Transylvanian Painting Today”, organizată de curatoarea Jane Neal, la galeria Telegraph.cz din Olomouc — un vernisaj dedicat artiștilor transilvăneni. În cadrul acestei expoziții, ai expus alături de nume cu greutate din arta națională, precum Adrian Ghenie, Șerban Savu, Radu Băieș sau Hortensia Mi Kafchin. Cum ți s-a părut atmosfera galeriei din Cehia și ce a însemnat pentru tine ca artist această expoziție?
Nicolae Romanițan: Pentru mine, expunerea în Cehia a însemnat mult din punct de vedere al încadrării mele ca artist și, implicit, asupra muncii mele asidue în acest domeniu. Sunt recunoscător și îi mulțumesc curatoarei Jane Neal pentru că m-a inclus în acest show împreună cu nume mari pentru arta românească contemporană, precum Adrian Ghenie, Șerban Savu, Marius Bercea, Radu Băieș, Hortensia Mi Kafchin, Oana Fărcaș și mulți alți artiști de referință ai Școlii de la Cluj, mai ales că eu, fiind mai tânăr, nu am făcut parte din această mișcare.
Meritul ei este însă că a adunat, la începutul anilor 2000, un grup de tineri foarte talentați sub această formulă artistică, denumită ulterior „Școala de la Cluj”, care a deschis drumul picturii românești către galeriile internaționale, într-o perioadă în care era nevoie, mai mult ca oricând, de această ieșire în afara țării.
Iar pentru mine, artiști precum Adrian Ghenie sau Victor Man au stat mereu la loc de cinste, și le colecționez toate publicațiile legate de ei, așadar sunt onorat să fiu expus alături de ei și să fac parte din proiecte ca „Transylvanian Painting Today”.
Mihnea: Școala de la Cluj se identifică într-adevăr ca un reper cultural solid în modernizarea artei românești, mai ales că piața noastră de artă, de la căderea comunismului încoace, încă se plasează într-o zonă emergentă, încă nedescoperită în totalitate, dar care ascunde mult potențial artistic. Și puțini artiști pot ajunge să facă parte din asemenea expoziții.
Nicolae Romanițan: Da! Este un grup select de artiști și mă bucur că am expus alături de ei, pentru că reprezintă un centru solid pentru arta românească contemporană, aflat în căutarea unei direcții concise și clare de reafirmare culturală pe plan național și european. În general, miza acestei expoziții nu a fost una comercială, ci una de a crea o retrospectivă asupra potențialului artistic transilvănean, întrucât intenția curatoarei Jane Neal a fost să creeze o documentare amplă a tot ceea ce a însemnat fenomenul Școlii de la Cluj și ce va lăsa în urmă generațiilor mai tinere.
Și, chiar dacă artiștii sunt mereu condiționați de latura comercială, necesară supraviețuirii, există câteva momente în viața noastră creativă în care expozițiile cu valoare culturală, alături de pictori cu renume, cântăresc mai mult decât o vânzare a unei lucrări. Pentru că, într-un final, o goană continuă către aur te va forța să fii mulțumit și cu o bucată de piatră în mână. Și nu doar acesta ar trebui să fie scopul unui artist.
Mihnea: Ce alte colaborări pe plan internațional vei mai avea în viitor?
Nicolae Romanițan: În viitorul apropiat, mai precis în toamnă, o să particip la târgul Artissima din Torino, cu unele serii de lucrări noi. Trebuie să menționez că este printre primele mele mari târguri de artă la care particip, alături de Galeria Biju din Cluj, împreună cu alți artiști, precum Mircea But sau Marius Ghita. Și tot în toamnă va avea loc o expoziție de grup la Washington D.C., la care voi fi expus alături de diferiți artiști din America de Sud, Israel sau de pe continentul asiatic. Pentru expunerea din America, mă gândesc să trimit o serie de desene. Deci o să am parte de o toamnă cu un program extrem de încărcat, dar într-un sens pozitiv pentru mine, pentru că o să am ocazia să îmi promovez lucrările de artă și în alte colțuri ale lumii.
Mihnea: Piața de artă din România este un mediu dificil de pătruns, uneori chiar destul de crud și de nemilos pentru artiștii tineri. Și, în plus, mediul educațional românesc are niște lacune clare în ceea ce privește pregătirea pe termen lung a artiștilor în a-și vinde aceste lucrări unor colecționari, în a-și promova conceptele artistice, în a aborda anumite teme complexe sub egida unor repere culturale solide și, nu în ultimul rând, în a înțelege ce fac și care este rolul lor pe scena culturală.
Totuși, în ultimii ani se observă o creștere a numărului de artiști tineri care reușesc să aibă vânzări constante în țară, dublate de un număr consistent de expuneri pe plan internațional. Așadar, cum vezi viitorul artei contemporane în concordanță cu piața de artă autohtonă? Consideri că artele vizuale sunt pe un drum ascendent la noi?
Nicolae Romanițan: Îmi este greu să mă pronunț despre cum funcționează piața de artă în România, deși sunt convins că există mult material de inspirație și de lucru la noi, acesta fiind și motivul pentru care am ales să rămân aici. Arta se poate face constant și în orice condiții, dacă ești dispus să mergi pe acest drum cu cu toate sacrificiile de rigoare. Cât despre aspectul financiar al pieței de artă românești, nu am avut un interes clar să urmăresc tranzacțiile care se fac, însă față de acum 15-20 de ani lucrurile par sa evolueze și piața se dezvolta.
Mihnea: Era și o perioadă în care după Revoluție nu existau case de licitații, colecționari serioși sau alte mijloace de evaluare corectă a pieselor de artă. De aceea, puteai să găsești lucrări ale acestor artiști precum Adrian Ghenie sau Victor Man la prețuri derizorii de 300-400$, iar astăzi lucrările lor să se vândă cu sute de mii sau chiar milioane de dolari în galeriile de artă internaționale.
Nicolae Romanițan: Categoric! Comparativ cu acei ani tulburi ai tranziției, totuși fenomenul artei românești a avut parte de o evoluție considerabilă și pot să confirm că lucrurile merg într-o direcție ascendentă până la acest moment. În cazul aspectului economic, lucrurile se mișcă ceva mai greu , însă reușesc să ma întrețin din artă. Există o anumită infrastructură locală, dacă aș putea s-o denumesc astfel, care susține scena de artă românească, prin colecționari interesați de artiști, prin galerii dornice să-i reprezinte pe creatori, prin case de licitații sau muzee de artă contemporană. Ar trebui să gândim mai optimist lucrurile și să ne bucurăm de ceea ce avem în prezent pentru că acum 20-25 de ani nu aveam asemenea oportunități în țara noastră. Iar noi ca artiști, ar fi mai indicat să ne ocupăm de munca de atelier și să continuăm să creăm decât să ne preocupăm de expunerea tablourilor în sine. Expunerile o să vină de îndată ce lucrezi constant și continui să lupți pentru ideile tale.
Autor: Mihnea-Paul Popescu (n.2001) este un tânăr critic de artă și curator în curs de formare care studiază atent dezvoltarea sectorului artei contemporane din România. Absolvent al studiilor de licență ale Facultății de Istorie a Artei din cadrul Universității București completate ulterior cu Masterul în Istoria Artei și Filosofia Culturii, Mihnea a studiat rolul lucrărilor de artă românească în marile colecții ale țării și semnificația fenomenului colecționismului de artă în susținerea artiștilor tineri de a continua să creeze.