GORZO. Artistul nesǎtul de Bau Bau
Tur ghidat cu Mimi Pleșoianu în expoziția lui GORZO: Vrea cineva să fie eu? © Diana Simionescu
Lucrările de artă, în special cele de artă contemporană, îți comunică dacă le acorzi timp, dacă înveți să le observi. E o abilitate fină a interacțiunii mele cu arta pe care am dobândit-o ca mediator cultural la Muzeul de Artă Recentă. Lucrările de artă au o viață a lor, aproape independentă de cel care le-a creat, mai ales atunci când sunt scoase în lume și devin un bun comun. Deși inițial am considerat stranie ideea de a exclude etichetele din expoziția “Vrea cineva să fie eu?” de fapt este inspirată pentru că provoacă imaginația vizitatorilor în căutare de Bau Bau. :)
Am spus-o și în tururile mele la care vă invit să participați: creaturile lui Gorzo comunică prin șoapte discrete la început. Se strecoară dintr-o sală în alta pe furiș și te privesc nedumerite atunci când le surprinzi mișcându-se. Au discuții interminabile despre apă, soare, pokemoni și șerpi, dar încremenesc imediat ce îți simt prezența. Sunt genul de lucrări care nu îți răspund la întrebări, ci mai degrabă le amplifică, bucurându-se de încercările tale de a rupe liniștea instaurată la etajul 1. Desene de mari dimensiuni, pânze și panouri sculptate așteaptă ca muzeul să se închidă pentru a-și începe vizitele secrete dintr-un cadru în altul.
Gorzo ține foarte mult la tehnica prin care fiecare lucrare este realizată, așa că, folosește vopseluri, tușuri și pasteluri făcute chiar de el, în atelier, bazate pe rețete proprii. Vizitatorii se pot bucura de o varietate de texturi care împodobesc pielea și blana arătărilor, formate numai din patru tipuri de pigmenți: roșu, albastru, negru și ocru-oranj. Culorile dau un efect stereoscopic atunci când sunt suprapuse în straturi semi-transparente.
Numai personajul ciopârțit, cel care veghează întreaga expoziție, își face simțită prezența între celelalte creaturi, printr-un strigăt abisal. Aici a intervenit conceptul curatorial care a dat sens, în cadrul muzeului, lucrărilor artistului. Dan Popescu și Gregory Lang au urmărit panotarea în raport cu arhitectura labirintică de la MARe, forma finală a expoziției fiind mai degrabă un mic segment din lumea abundentă și complexă a personajelor lui Gorzo.
GORZO: Vrea cineva să fie eu? © Oana Bălțatu
Urcând spre cel de-al doilea etaj al muzeului, creaturile încep să vorbească din ce în ce mai tare, nu se mai ascund, dimpotrivă, te includ și pe tine în dezbaterile lor prin cromatica saturată și prin contraste. La un moment dat, încep să țipe unele la altele, alcătuind un fel de orchestră stranie, dezlănțuită, ce pornește în marș pe tunelul roșu spre o altă încăpere colorată. Sitele de aici au fost folosite atât pentru efectul scenografic, cât și pentru realizarea lucrărilor de la etajul anterior. Poți recunoaște, în granulația nisipului, privirile curioase ale creaturilor. În următoarea încăpere, te întâmpină Goanga veselă, mereu bucuroasă de oaspeți. Dacă încă ești nedumerit, poate te va ajuta chiar ea, dar niciodată nu știi cu adevărat de ce este în stare. Zâmbește răutăcios și îți spionează fiecare pas din două unghiuri diferite. Împrejur, sunt expuse panouri sculptate și picturi ce urmăresc repetiția unor forme, linii și volume plastice.
GORZO: Vrea cineva să fie eu? © Rareș Toma
La etajul al treilea, bestiarul pare mai așezat, creaturile nu te mai înconjoară cu priviri stranii, pare că fiecare își știe locul pe perete. O pereche de picioare mergând îndesat poartă după ele un nor prăfos de gânduri. S-au adunat toate maldăr pentru că nu au fost spuse la timpul potrivit. Apropo de picioare, iată ultima bucată din personajul ciopârțit întâlnit mai jos. Custodele, apărut de nicăieri, îți împărtășește un secret. Se spune că Hristul din ultima cameră te trimite înapoi în fața muzeului, închizând astfel povestea creaturilor gorzești. Te simți pregătit să iei călătoria de la capăt și să parcurgi bestiarul de la început?
Deasupra întregii expoziții planează o întrebare, cea propusă de artist pentru titlu: vrea cineva să fie eu, că eu unul, m-am săturat. Știu sigur că nu este ușor să fii Gorzo, să urmărești în desene pe hârtie și cu drujba, lighioane, balauri și alte arătări, dar mai știu și că nu este nimic mai fascinant decât să dai viață unei lumi ce-i provoacă pe cei din jur să își pună întrebările potrivite.
GORZO: Vrea cineva să fie eu? © Oana Bălțatu
Articol scris de Mimi Pleșoianu, artistă vizuală, absolventă / Universitatea Națioanală de Artă din București și mediatoare culturală la MARe / Muzeul de Artă Recentă
